Lista numerelor

Împrejurările în care se afla acel slujitor din parabolă, dator cu zece mii de talanţi²⁶, reflectă bine situaţia noastră în faţa lui Dumnezeu: nici noi nu avem cu ce să plătim datoria imensă pe care am contractat-o prin atâta bunătate divină, şi pe care am mărit-o din cauza păcatelor noastre personale. Chiar dacă luptăm vitejeşte, nu vom reuşi să înapoiem echitabil multul pe care Domnul ni l-a iertat. Dar neputinţa omenească este suplinită cu vârf şi îndesat de milostivirea divină. El se poate considera satisfăcut, şi ne poate ierta de datorie, pur şi simplu că este bun, că în veac este mila lui²⁷.

Parabola – v-o amintiţi bine – se termină cu o a doua parte, care este ca un contrapunct al precedentei. Acel slujitor, care abia fusese iertat de o datorie enormă, nu se milostiveşte de un coleg, care avea o biată datorie de o sută de dinari. Aici se arată clar meschinăria inimii sale. La modul strict vorbind, nimeni nu îi neagă dreptul de a cere ceea ce este al său; cu toate acestea, ceva se revoltă în noi şi ne sugerează că această atitudine intolerantă se îndepărtează de adevărata dreptate: nu este drept ca o persoană care, cu un moment înainte, primise un tratament de favoare şi de înţelegere, să nu reacţioneze cel puţin cu răbdare faţă de un datornic al său. Iată că dreptatea nu se manifestă exclusiv prin respectarea exactă a drepturilor şi a îndatoririlor, ca în problemele de aritmetică, rezolvate prin adunări şi scăderi.

Virtutea creştină este mai ambiţioasă: ne impulsionează să ne arătăm recunoscători, afabili, generoşi; să ne comportăm ca prieteni loiali şi onorabili, atât în vremurile bune, cât şi la necaz; să îndeplinim legile şi să respectăm autorităţile legitime; să facem rectificări cu bucurie, când observăm că ne-am înşelat când am înfruntat vreo problemă. Mai ales, dacă suntem drepţi, ne îndeplinim obligaţiile noastre profesionale, familiale, sociale..., fără zarvă, nici laude, muncind cu râvnă şi exercitându-ne drepturile, care sunt şi îndatoriri.

Nu cred în dreptatea leneşilor, întrucât, cu al lor dolce far niente – cum se spune în iubita mea Italie – le lipseşte, uneori într-o manieră gravă, cel mai fundamental dintre principiile echităţii: cel al muncii. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu a creat omul ut operaretur²⁸, ca să muncească, iar ceilalţi – familia şi naţiunea noastră, omenirea întreagă – depind şi de eficienţa muncii noastre. Fiilor, ce puţin ştiu despre dreptate cei care o reduc la o simplă distribuire de bunuri materiale!

Mizeria şi iertarea

Într-atât de mult s-a apropiat Domnul de creaturi, încât toţi păstrăm în inimă foamea de înălţimi, năzuinţa de a urca foarte sus, de a face binele. Dacă trezesc din nou în tine, acum, aceste aspiraţii, este pentru că vreau să te convingi de siguranţa pe care el a pus-o în sufletul tău: dacă îl laşi să lucreze, vei sluji – acolo unde eşti – ca instrument util, cu o eficienţă nebănuită. Ca să nu te îndepărtezi din laşitate de această încredere pe care Dumnezeu o depozitează în tine, evită înfumurarea de a subaprecia cu naivitate dificultăţile care vor apărea pe drumul tău de creştin.

Nu trebuie să ne mirăm. Purtăm în noi înşine – consecinţă a naturii căzute – un început de opoziţie, de rezistenţă la har: sunt rănile păcatului originar, infectate de păcatele noastre personale. De aceea, trebuie să întreprindem aceste ascensiuni, aceste îndatoriri divine şi umane – cele de fiecare zi –, care totdeauna duc la dragostea de Dumnezeu, cu umilinţă, cu inima plină de căinţă, cu încredere în ajutorul divin, şi făcând cele mai mari eforturi ale noastre, ca şi cum totul ar depinde de noi singuri.

În timp ce ne luptăm – o luptă care va dura până la moarte –, să nu excluzi posibilitatea să se ridice, violenţi, inamicii din afară şi dinăuntru. Şi, ca şi cum nu ar fi destul acest balast, uneori îţi năpădesc mintea erorile comise, poate o mulţime. Ţi-o spun în numele lui Dumnezeu: nu dispera. Când se întâmplă acest lucru – care nu trebuie neapărat să se întâmple; nici nu este ceva obişnuit –, transformă această ocazie într-un motiv de a te uni mai mult cu Domnul; pentru că el, care te-a ales ca fiu, nu te va abandona. Permite încercarea, ca să iubeşti mai mult şi să descoperi cu mai multă claritate continua sa protecţie, dragostea sa.

Insist, să ai curaj, pentru că Isus, care ne-a iertat pe cruce, continuă să-şi ofere iertarea în sacramentul Penitenţei, şi mereu avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi¹⁸, ca să atingem victoria.

Înainte, orice s-ar întâmpla! Bine prins de braţul Domnului, gândeşte-te că Dumnezeu nu pierde bătălii. Dacă te îndepărtezi de el, indiferent din ce motiv, reacţionează cu umilinţa de a începe şi de a reîncepe, de a juca în fiecare zi rolul fiului risipitor repetat în cele 24 de ore ale zilei; de a-ţi deschide inima plină de căinţă la Spovadă, adevărat miracol al iubirii lui Dumnezeu. În acest sacrament minunat, Domnul îţi curăţă sufletul şi te inundă de bucurie şi de forţă pentru a nu te descuraja în lupta ta şi pentru a te întoarce neobosit la Dumnezeu, chiar şi atunci când totul ţi se pare întunecat. În plus, Maica lui Dumnezeu, care este, de asemenea, mama noastră, te protejează cu solicitudinea sa maternală şi te întăreşte în mersul tău.

Dumnezeu nu oboseşte să ierte

Avertizează Sfânta Scriptură că până şi dreptul cade de şapte ori¹⁹. De fiecare dată când am citit aceste cuvinte, se cutremură sufletul meu de o puternică revărsare de dragoste şi de durere. Încă o dată vine Domnul în întâmpinarea noastră, cu această avertizare divină, pentru a ne vorbi despre milostivirea sa, despre duioşia sa, despre clemenţa sa, care nu se termină niciodată. Să fiţi siguri: Domnul nu vrea mizeriile noastre, dar le cunoaşte, şi contează tocmai pe aceste slăbiciuni ca să ne facem sfinţi.

O lovitură de dragoste, v-am spus. Îmi privesc viaţa şi, cu sinceritate, văd că nu sunt nimic, că nu valorez nimic, că nu am nimic, că nu pot nimic; mai mult, că sunt nimicul! Dar el este totul şi, în acelaşi timp, este al meu, iar eu sunt al lui, pentru că nu mă respinge, pentru că s-a dăruit pentru mine. Aţi văzut dragoste mai mare?

Şi o lovitură de durere, pentru că îmi revăd comportamentul, şi mă mâhnesc în faţa cumulului neglijenţelor mele. Îmi este suficient să examinez puţinele ore de când m-am trezit, pentru a descoperi atâta lipsă de dragoste, de răspuns credincios. Mă îndurerează cu adevărat acest comportament al meu, dar nu-mi fură pacea. Îngenunchez în faţa lui Dumnezeu, şi îi expun cu claritate situaţia mea. Imediat primesc siguranţa asistenţei sale, şi aud în fundul inimii mele că el îmi repetă încet: Meus es tu! Al meu eşti²⁰!; ştiam – şi ştiu – cum eşti, înainte!

Nu poate fi altfel. Dacă alergăm în continuu să ne punem în prezenţa Domnului, va creşte încrederea noastră, văzând că dragostea sa şi chemarea sa rămân actuale: Dumnezeu nu oboseşte să ne iubească. Speranţa ne demonstrează că fără el nu vom reuşi să îndeplinim nici cea mai măruntă îndatorire; şi cu el, cu harul său, se vor cicatriza rănile noastre; ne vom învălui cu puterea lui pentru a rezista la atacurile inamicului, şi ne vom face mai buni. În rezumat: conştiinţa că suntem făcuţi din lut trebuie să ne slujească, mai presus de orice, în primul rând, pentru a afirma speranţa noastră în Isus Cristos.

Virtutea speranţei – siguranţa că Dumnezeu ne guvernează cu providenţiala sa omnipotenţă, că ne dă mijloacele necesare – ne vorbeşte de această continuă bunătate a Domnului faţă de oameni, faţă de tine, faţă de mine, mereu dispus să ne asculte, pentru că niciodată nu oboseşte să asculte. Îl interesează bucuriile tale, succesele tale, dragostea ta şi, de asemenea, necazurile tale, durerea ta, eşecurile tale. De aceea, nu spera în el doar când te împiedici din cauza slăbiciunii tale; îndreaptă-te spre Tatăl tău din cer în împrejurările favorabile şi în cele adverse, agăţându-te de protecţia sa milostivă. Şi siguranţa nulităţii noastre personale – nu este nevoie de o mare umilinţă pentru a recunoaşte această realitate: suntem o autentică multitudine de zerouri – se va schimba într-o forţă irezistibilă, pentru că la stânga eului nostru va fi Cristos, şi ce număr incomensurabil rezultă! Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme²⁶?.

Obişnuiţi-vă să îl vedeţi pe Dumnezeu în spatele a toate, să ştiţi că el ne aşteaptă mereu, că ne priveşte şi cere cu dreptate să îl urmăm cu loialitate, fără să abandonăm locul nostru, dat nouă, în această lume. Trebuie să înaintăm cu vigilenţă afectuoasă, cu o preocupare sinceră de a lupta, pentru a nu pierde divina lui companie.

Cu privirea la cer

Să creştem în speranţă, pentru că în acest fel ne vom întări în credinţă, adevăratul temei al celor nădăjduite, dovada lucrurilor nevăzute³⁰. Să creştem în această virtute, care înseamnă să îl rugăm pe Domnul să crească în noi caritatea lui, pentru că avem încredere cu adevărat doar în ceea ce iubim din toate puterile. Şi merită să îl iubim pe Domnul. Voi aţi experimentat, ca şi mine, că persoana îndrăgostită se dăruieşte total, într-o sintonie minunată, în care inimile bat pentru aceeaşi iubire. Şi ce va fi dragostea lui Dumnezeu? Nu ştiţi că pentru fiecare dintre noi a murit Cristos? Da, pentru această inimă a noastră, săracă, mică, s-a consumat sacrificiul mântuitor al lui Isus.

Deseori ne vorbeşte Domnul despre premiul pe care l-a câştigat pentru noi cu moartea sa şi cu învierea sa. Da, eu mă duc să vă pregătesc un loc. Iar când voi fi plecat să vă pregătesc un loc, voi veni din nou şi vă voi lua cu mine, ca să fiţi unde sunt eu³¹. Cerul este ţinta căii noastre pământeşti. Isus Cristos ne-a precedat şi acolo, în compania Fecioarei şi a sfântului Iosif – pe care îl venerez atât de mult –, a îngerilor şi a sfinţilor, aşteaptă sosirea noastră.

Nu au lipsit niciodată ereticii – chiar şi în perioada apostolilor – care au încercat să le smulgă creştinilor speranţa. Dacă se predică dar că Isus a înviat din morţi, cum de spun unii printre voi că nu există o înviere a morţilor? Dacă nu există o înviere a morţilor, nici Cristos nu a înviat. Dar dacă Cristos nu a înviat, atunci predica voastră este deşartă; deşartă şi credinţa voastră³².... Divinitatea drumului nostru – Isus, cale, adevăr şi viaţă³³ – este garanţia sigură care se termină în fericirea eternă, dacă nu ne îndepărtăm de el.

Manifestări ale iubirii

Îmi place să iau aminte asupra unor cuvinte pe care Duhul Sfânt ni le comunică prin gura profetului Isaia: Discite benefacere²⁴; Învăţaţi să faceţi binele. Obişnuiesc să aplic acest sfat la diferitele aspecte ale luptei noastre interioare, pentru că viaţa creştină niciodată nu trebuie să se dea bătută, întrucât creşterea în virtuţi vine ca o consecinţă a unei strădanii efective şi cotidiene.

În orice muncă din societate, cum învăţăm? Mai întâi, examinăm scopul dorit şi mijloacele pentru a-l atinge. Apoi, perseverăm în folosirea acestor mijloace, încă o dată şi încă o dată, până la crearea unui obicei, bine înrădăcinat şi ferm. În momentul în care învăţăm ceva, descoperim alte lucruri pe care le ignoraserăm şi care constituie un stimulent pentru a continua această muncă fără a spune niciodată: gata!

Caritatea faţă de aproapele este o manifestare a iubirii faţă de Dumnezeu. De aceea, străduindu-ne să ne îmbunătăţim în această virtute, nu ne putem fixa vreo limită. Cu Domnul, singura măsură este să iubim fără măsură. Pe de o parte, pentru că niciodată nu vom reuşi să mulţumim destul pentru ceea ce el a făcut pentru noi; pe de altă parte, pentru că însăşi iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile sale se revelează astfel: în exces, fără calcule, fără graniţe.

Pe toţi cei care suntem dispuşi să îi deschidem urechile sufletului, Isus Cristos ne învaţă în Predica de pe Munte porunca divină a carităţii. Şi, în încheiere, ca rezumat, explică: Iubiţi mai curând duşmanii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să vă aşteptaţi la nimic, iar răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt, căci el este bun faţă de cei nerecunoscători şi răi. Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru milostiv este²⁵.

Milostivirea nu se limitează la o simplă atitudine de compasiune: mila se identifică cu supraabundenţa carităţii care, în acelaşi timp, atrage după sine supraabundenţa de dreptate. Mila înseamnă a-ţi menţine inima carne vie, umană şi cuprinsă în mod divin de o iubire puternică, plină de spirit de sacrificiu, generoasă. Iată ce spune sfântul Paul în elogiul său pentru această virtute: Dragostea este răbdătoare; dragostea este binevoitoare; nu invidiază, nu este lăudăroasă, nu se umflă în pene; nu este necuviincioasă, nu umblă după ale sale, nu se supără, nu ţine socoteală de rău; nu se bucură de nedreptate, ci se desfată de adevăr. Ea toate le acoperă, toate le crede; toate le nădăjduieşte, toate le îndură²⁶.