Lista numerelor

Se poate spune că Domnul nostru, în faţa misiunii primite de la Tatăl, trăieşte de pe o zi pe alta, aşa cum sfătuia într-una dintre învăţăturile cele mai sugestive care au ieşit din gura sa divină: Nu vă îngrijoraţi de viaţă, pentru ceea ce veţi mânca, nici de trup, pentru ceea ce veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât mâncarea şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Uitaţi-vă la corbi, cum nici nu seamănă, nici nu seceră, nu au cămară, nici grânar, iar Dumnezeu îi nutreşte. Cu cât mai mult preţuiţi voi decât păsările!... Uitaţi-vă la crini, cum nici nu torc, nici nu ţes. Cu toate acestea, vă spun că nici Solomon, în toată măreţia lui, n-a fost îmbrăcat ca unul dintre ei. Dacă iarba de pe câmp, ce azi este iar mâine e aruncată în cuptor, Dumnezeu o îmbracă astfel, cu cât mai mult o va face pentru voi, puţin credincioşilor¹³?

Dacă am trăi cu mai multă încredere în providenţa divină, siguri – cu credinţă năvalnică! – de această ocrotire divină, care niciodată nu ne lipseşte, de câte îngrijorări sau nelinişti nu ne-am scuti! Ar dispărea atâtea frământări care, cum a spus Isus, sunt proprii păgânilor, oamenilor mondeni¹⁴, persoanelor lipsite de simţ supranatural. Aş vrea, în calitate de prieten, de preot, de tată, să vă amintiţi în orice împrejurare că noi, prin mila lui Dumnezeu, suntem fii ai acestui Tată al nostru, atotputernic, care este în ceruri şi, în acelaşi timp, în intimitatea inimii; aş vrea să scriu cu litere de foc în minţile voastre că avem toate motivele să călătorim cu optimism pe acest pământ, cu sufletul desprins de aceste lucruri care par indispensabile, pentru că Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie¹⁵ şi el vă va da. Credeţi-mă că doar astfel ne vom comporta ca stăpâni ai creaţiei¹⁶, şi vom evita trista sclavie în care cad atâţia, pentru că îşi uită condiţia de fii ai lui Dumnezeu, ostenindu-se pentru un mâine sau pentru o altă dată pe care, poate, nici nu o vor vedea.

Permiteţi-mi ca, încă o dată, să vă împărtăşesc o părticică din experienţa mea personală. Îmi deschid sufletul, în prezenţa lui Dumnezeu, cu convingerea absolută că nu sunt model pentru nimic, că sunt o zdreanţă, un biet instrument – surd şi inapt – pe care Domnul l-a utilizat ca să se dovedească, şi mai clar, că el scrie perfect şi cu un picior de masă. De aceea, vorbindu-vă despre mine, nu îmi trece prin cap, nici pe departe, gândul că purtarea mea ar avea vreun pic de merit personal; şi cu atât mai puţin pretind să vă impun să mergeţi prin locurile prin care Domnul m-a purtat pe mine, pentru că se poate întâmpla ca Învăţătorul să nu vă ceară vouă ceea ce m-a ajutat să lucrez fără piedici în această lucrare a lui Dumnezeu, căreia i-am dedicat întreaga mea existenţă.

Vă asigur – am atins cu mâinile mele, am văzut cu ochii mei – că, dacă aveţi încredere în providenţa divină, dacă vă abandonaţi în braţele sale atotputernice, niciodată nu vă vor lipsi mijloacele pentru a-l sluji pe Dumnezeu, sfânta Biserică, sufletele, fără a să neglijaţi nici una dintre îndatoririle voastre; şi vă veţi bucura, în plus, de o bucurie şi de o pace care mundus dare non potest¹⁷, posedarea tuturor bunurilor pământeşti nu o poate da.

De la începuturile Opus Dei, în 1928, pe lângă faptul că nu contam pe niciun mijloc omenesc, niciodată nu am manevrat personal nicio centimă; nici nu am intervenit direct în chestiunile economice logice, care apar la realizarea oricărei misiuni la care participă creaturi – oameni din carne şi oase, nu îngeri –, care au nevoie de instrumente materiale ca să îşi desfăşoare cu eficienţă munca.

Opus Dei a avut nevoie şi cred că va avea mereu – până la sfârşitul timpurilor – de colaborarea generoasă a multora, pentru a susţine lucrările apostolice: pe de o parte, pentru că aceste activităţi nu sunt niciodată rentabile; pe de altă parte, pentru că, deşi creşte numărul celor care colaborează şi munca fiilor mei, dacă există dragostea lui Dumnezeu, apostolatul se extinde, iar cerinţele cresc, se multiplică. De aceea, nu o dată, i-am făcut să râdă pe fiii mei, pentru că, în timp ce îi impulsionam cu tărie să răspundă cu fidelitate harului lui Dumnezeu, îi încurajam să îl înfrunte cu neruşinare pe Domnul, cerându-i mai mult har şi bani, materiali şi sunători, de care aveam nevoie urgent.

În primii ani, ne lipseau şi lucruri indispensabile. Atraşi de focul lui Dumnezeu, veneau în jurul meu muncitori, meseriaşi, studenţi..., care ignorau strâmtorarea şi lipsurile în care ne găseam, pentru că totdeauna în Opus Dei, cu ajutorul cerului, am reuşit să lucrăm astfel încât sacrificiul şi rugăciunea să fie din plin şi ascunse. Întorcându-mi acum privirea spre acea epocă, îmi iese din inimă o mulţumire supusă: ce siguranţă era în sufletele noastre! Ştiam că, fiind în căutarea împărăţiei lui Dumnezeu şi a dreptăţii sale, restul ni se va acorda prin adăugire¹⁸. Eu vă pot asigura că nicio iniţiativă apostolică nu a rămas nedusă până la capăt din lipsă de mijloace materiale: la momentul potrivit, într-un fel sau altul, Tatăl nostru Dumnezeu, cu providenţa sa obişnuită, ne oferea ceea ce ne trebuia, ca să vedem că el este mereu bun platnic.

Obişnuiesc să afirm că trei sunt punctele care ne umplu de bucurie pe pământ şi ne aduc fericirea eternă în cer: o fidelitate fermă, delicată, veselă şi indiscutabilă faţă de credinţă, faţă de chemarea pe care fiecare a primit-o şi faţă de puritate. Cel care rămâne agăţat de tufele cu spini de pe drum – senzualitatea, mândria... –, va rămâne din propria voinţă şi dacă nu se corectează, va fi un nefericit pentru că a întors spatele iubirii lui Cristos.

Afirm din nou că toţi avem slăbiciuni. Dar mizeriile noastre nu trebuie să ne facă niciodată să nesocotim iubirea lui Dumnezeu, ci să ne refugiem în această iubire, să ne plasăm în această bunătate divină, la fel cum războinicii din vechime intrau în armura lor: acel ecce ego, quia vocasti me²⁶ – aici sunt, pentru că m-ai chemat – este apărarea noastră. Nu trebuie să ne îndepărtăm de Dumnezeu, pentru că descoperim slăbiciunile noastre; trebuie să atacăm mizeriile, tocmai pentru că Dumnezeu are încredere în noi.