Lista numerelor

Este momentul să te îndrepţi spre Maica ta binecuvântată din cer, ca să te primească în braţele sale şi să obţină de la Fiul său o privire plină de milă. Şi încearcă imediat să iei hotărâri concrete: spune dintr-o dată, chiar dacă doare, acest detaliu care stânjeneşte şi pe care Dumnezeu şi tu îl ştiţi bine. Mândria, senzualitatea, lipsa simţului supranatural se vor alia pentru a-ţi şopti: asta? Dar este vorba despre o împrejurare măruntă, insignifiantă! Tu răspunde, fără a mai dialoga cu ispita: mă voi dărui şi în aceasta exigenţă divină! Şi nu va fi fără temei: dragostea se arată în mod special în mărunţişuri. De obicei, sacrificiile pe care ni le cere Domnul, cele mai dificile, sunt minuscule, dar la fel de continue şi de valoroase ca bătaia inimii.

Câte mame ai cunoscut tu ca protagoniste ale unui act eroic, extraordinar? Puţine, foarte puţine. Şi, cu toate acestea, mame eroice, cu adevărat eroice, care nu par cu nimic excepţionale, care nu vor apărea niciodată la ştiri – cum se spune –, tu şi eu cunoaştem multe: trăiesc negându-se pe sine tot timpul, renunţând cu bucurie la propriile plăceri şi pasiuni, la timpul lor, la posibilităţile lor de afirmare sau de succes, pentru a umple de fericire zilele copiilor lor.

Să luăm alte exemple, de asemenea din viaţa obişnuită. Sfântul Paul le menţionează: Toţi atleţii se stăpânesc de la toate, dar ei o fac pentru a primi o cunună pieritoare, pe când noi una nepieritoare¹⁷. Este suficient să aruncaţi o privire în jurul vostru. Priviţi la câte sacrificii se supun, de bună voie sau siliţi, oamenii, pentru a avea grijă de corpul lor, pentru a-şi apăra sănătatea, pentru a dobândi stima altora... Nu vom fi noi în stare să ne punem în mişcare în faţa acestei imense dragoste a lui Dumnezeu la care atât de rău răspunde omenirea, mortificând ceea ce trebuie mortificat, ca mintea noastră şi inima noastră să trăiască mai atente faţă de Domnul?

S-a răsturnat într-un asemenea mod sensul creştin în multe conştiinţe încât, când se vorbeşte despre mortificare şi penitenţă, oamenii se gândesc doar la acele posturi şi cilicii care sunt menţionate în admirabilele relatări din unele biografii ale sfinţilor. Începând această meditaţie, am pus premisa evidentă că trebuie să îl imităm pe Isus Cristos, ca model de comportament. Cu siguranţă, a pregătit începutul predicării sale retrăgându-se în deşert, pentru a posti timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi¹⁸, dar înainte şi după aceea a practicat virtutea cumpătării cu atâta naturaleţe, încât inamicii săi au profitat de aceasta pentru a-l eticheta calomnios drept mâncău şi beţivan, prieten cu vameşii şi cu păcătoşii¹⁹.

Mă interesează să descoperiţi în toată profunzimea sa această simplitate a Învăţătorului, care nu face paradă de viaţa sa de penitenţă, pentru că chiar acest lucru îl cere el de la tine: Iar când postiţi, nu fiţi posomorâţi la faţă, ca făţarnicii. Ei îşi strâmbă feţele, ca să arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun; şi-au luat răsplata. Tu dar, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să nu pari lumii că posteşti, ci Tatălui tău, care este în ascuns, iar Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti²⁰.

Aşa trebuie să exersezi în spiritul penitenţei: cu faţa la Dumnezeu şi ca un fiu, ca micuţul care îi demonstrează tatălui său cât de mult îl iubeşte, renunţând la puţinele lui comori de mică valoare – un mosor, un soldăţel de plumb fără cap, un dop de sticlă –; îl doare să facă acest pas, dar în final dragostea poate mai mult, şi întinde satisfăcut mâna.

Aş putea să vă mai semnalez o mulţime de detalii – le-am citat doar pe cele care mi-au venit acum în minte –, de care poţi să profiţi de-a lungul zilei, pentru a te apropia tot mai mult de Dumnezeu, de aproapele tău. Dacă am menţionat aceste exemple, insist, nu este pentru că dispreţuiesc marile penitenţe; dimpotrivă, se dovedesc sfinte şi bune, şi chiar necesare, când Domnul cheamă pe acest drum, totdeauna cu aprobarea celui care călăuzeşte sufletul tău. Dar te avertizez că marile penitenţe sunt compatibile şi cu căderile spectaculoase, provocate de mândrie. În schimb, cu această dorinţă continuă de a-l mulţumi pe Dumnezeu în micile bătălii personale – cum ar fi să surâzi când nu ai chef: eu vă asigur, în plus, că uneori este mai dificil un surâs decât o oră de ciliciu –, este greu să îţi alimentezi orgoliul, ridicola naivitate de a ne considera eroi remarcabili: ne vom vedea ca un copil care abia reuşeşte să îi ofere tatălui său nimicuri, dar care sunt primite cu o imensă bucurie.

Apoi, un creştin trebuie să fie mereu mortificat? Da, dar din dragoste. Pentru că această comoară a chemării noastre noi o avem în vase de lut, pentru ca această nemăsurată putere să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi. De pretutindeni suntem apăsaţi, dar nu striviţi; fără ieşire, dar nu descurajaţi; suntem prigoniţi, nu însă părăsiţi; suntem doborâţi, dar nu nimiciţi. Mereu purtăm în trupul nostru chinul de moarte al lui Isus, ca şi viaţa lui Isus să apară în trupul nostru muritor²³.

Poate că până în acest moment nu ne-am simţit îndemnaţi să urmăm atât de îndeaproape paşii lui Cristos. Poate nu am înţeles că putem uni micile noastre renunţări cu sacrificiul lui ispăşitor; pentru păcatele noastre, pentru păcatele omului din toate epocile, pentru această lucrare stricată de Lucifer care continuă să-i opună lui Dumnezeu acel non serviam! al său. Cum vom îndrăzni să spunem fără ipocrizie: Doamne, mă dor ofensele care rănesc inima ta binevoitoare, dacă nu ne hotărâm să ne privăm de un nimic sau să oferim un sacrificiu minuscul pentru slava dragostei sale? Penitenţa – adevărata reparaţie – ne lansează pe drumul încredinţării, al carităţii. Dăruirea pentru a repara şi caritate pentru a-i ajuta pe ceilalţi, la fel cum Cristos ne-a ajutat pe noi.

De acum înainte, grăbiţi-vă să iubiţi. dragostea ne va împiedica plângerile, protestele. Pentru că deseori suportăm contrarietăţile, da; dar ne plângem; şi atunci, pe lângă faptul că pierdem harul lui Dumnezeu, îi retezăm calea pentru viitoare cerinţe. Hilarem enim datorem diligit Deus²⁴. Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dăruieşte cu bucurie, cu spontaneitatea care se naşte dintr-o inimă îndrăgostită, fără zarva celui care se dăruieşte ca şi cum ar face o favoare.