Lista numerelor

Să deschidem Evanghelia după sfântul Matei, la capitolul 25: Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau înţelepte şi cinci nechibzuite². Evanghelistul povesteşte că fecioarele înţelepte au profitat de timp. Discret, se aprovizionează cu uleiul necesar şi sunt pregătite când li se spune: a venit ceasul! Iată, mirele, ieşiţi-i în întâmpinare³!: şi-au aprins candelele şi s-au grăbit, cu bucurie, să îl primească.

Va veni acea zi, care va fi ultima şi care nu ne sperie: încrezându-ne ferm în harul lui Dumnezeu, suntem dispuşi din acest moment, cu generozitate, cu tărie, cu dragoste pentru detalii, să ne grăbim la această întâlnire cu Domnul, ducând candelele aprinse. Pentru că ne aşteaptă marea sărbătoare din cer. Suntem noi, preaiubiţi fraţi, cei care luăm parte la nunta Cuvântului. Noi, care avem deja credinţă în Biserică, noi, care ne hrănim cu Sfânta Scriptură, care ne bucurăm pentru că Biserica este unită cu Dumnezeu. Gândiţi-vă acum, vă rog, dacă aţi venit la această nuntă în haina de nuntă: examinaţi-vă atent gândurile⁴. Vă asigur pe voi – şi mă asigur şi pe mine – că acest costum de nuntă va fi ţesut cu dragoste pentru Dumnezeu, pe care trebuie să ştim să o punem în cele mai mici detalii. Pentru că stă în firea îndrăgostiţilor să aibă grijă de detalii, inclusiv în acţiunile aparent fără importanţă.

Roadele cumpătării

Cumpătarea înseamnă stăpânire de sine. Nu tot ceea ce experimentăm în trup şi în suflet trebuie să se manifeste fără frâu. Nu tot ceea ce se poate face trebuie făcut. Este mai comod să te laşi purtat de impulsuri care sunt numite naturale; dar la capătul acestui drum se găseşte tristeţea, izolarea în propria mizerie.

Unii nu vor să nege nimic stomacului, ochilor, mâinilor; nu vor să îl asculte pe cel care îi sfătuieşte să trăiască o viaţă curată. Capacitatea de a procrea – care este o realitate nobilă, participare la puterea creatoare a lui Dumnezeu – o folosesc dezordonat, ca pe un instrument în slujba egoismului.

Dar nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre necurăţie. Vreau să mă opresc asupra roadelor cumpătării, vreau să îl văd pe omul cu adevărat om, care nu este ataşat de lucrurile care strălucesc fără să aibă valoare, ca flecuşteţele pe care le adună coţofana. Acest om ştie să deosebească lucrurile care îi fac rău sufletului şi îşi dă seama că sacrificiul este doar aparent: pentru că trăind astfel – cu sacrificiu – se eliberează de multe servitudini şi reuşeşte, în profunzimea inimii sale, să se bucure de întreaga dragoste a lui Dumnezeu.

Viaţa îşi recapătă atunci nuanţele pe care lipsa de cumpătare le acoperă: omul este în stare să se preocupe de ceilalţi, să împartă ceea ce este al său cu toţi, să se dedice sarcinilor mari. Cumpătarea face sufletul sobru, modest, înţelegător; îi dă o modestie naturală care este totdeauna atrăgătoare, pentru că se observă în comportament stăpânirea de sine a inteligenţei. Cumpătarea nu înseamnă limitare, ci măreţie. Este mult mai multă privaţiune în desfrâu, în care sufletul abdică de la sine însuşi, pentru a-l sluji pe primul care îi zornăie la urechi câţiva arginţi.

Un măgăruş drept tron

Să mergem din nou la evanghelie. Să ne uităm la modelul nostru, Isus Cristos.

Sfinţii Iacob şi Ioan, prin intermediul mamei lor, i-au cerut lui Cristos să stea la stânga şi la dreapta sa. Ceilalţi discipoli s-au supărat pe ei. Iar Domnul nostru, ce răspunde? Oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie întâi între voi, să fie robul tuturor. Căci tot aşa, Fiul Omului n-a venit să i se slujească, ci el să slujească şi să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi¹⁷.

Cu altă ocazie, la Cafarnaum, poate că Isus – ca în alte zile – mergea înaintea lor. Când era în casă, el i-a întrebat: Despre ce aţi vorbit pe drum? Dar ei tăceau, pentru că pe drum discutaseră între ei – din nou – cine să fie mai mare. Şi stând jos, Isus a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: Dacă voieşte cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor. Şi luând un copilaş, l-a aşezat în mijlocul lor; apoi l-a luat în braţe şi le-a zis: Oricine va primi pe unul dintre aceşti copilaşi în numele meu, mă primeşte pe mine; şi oricine mă va primi pe mine, nu mă primeşte pe mine, ci pe cel care m-a trimis pe mine¹⁸.

Nu vă încântă acest mod de a proceda al lui Isus? Îi învaţă doctrina şi, ca să înţeleagă, le dă un exemplu viu. Cheamă un copil, dintre cei care alergau prin acea casă, şi îl strânge la pieptul său. Această tăcere elocventă a Domnului nostru! Deja a spus totul: el îi iubeşte pe cei care se fac precum copiii. Apoi, adaugă că rezultatul acestei simplităţi, a acestei umilinţe a spiritului, este faptul că îi poţi îmbrăţişa pe el şi pe Tatăl care este în ceruri.

Învingeţi, dacă uneori o observaţi, ideea trândavă, falsul argument că rugăciunea poate aştepta. Să nu amânăm niciodată această fântână de har pentru mâine. Acum este timpul oportun. Dumnezeu, care este spectator îndrăgostit al întregii noastre zile, prezidează rugăciunea noastră intimă: şi tu şi eu – vă asigur încă o dată – trebuie să îi facem confidenţe cum îi facem unui frate, unui prieten, unui părinte. Spuneţi-i – eu îi spun – că el este toată măreţia, toată bunătatea, toată milostivirea. Şi adaugă: de aceea, vreau să mă îndrăgostesc de tine, în pofida grosolăniei manierelor mele, a acestor biete mâini ale mele, marcate şi chinuite de praful drumurilor pământului.

Astfel, aproape fără să ne dăm seama, vom avansa cu etape divine, solide şi viguroase, în care se savurează convingerea intimă că, alături de Domnul, sunt plăcute şi durerea, abnegaţia, suferinţele. Ce forţă, pentru un fiu al lui Dumnezeu, să se ştie atât de aproape de Tatăl său! De aceea, orice s-ar întâmpla, sunt ferm, sigur alături de tine, Doamne şi Tată al meu, care eşti stânca şi fortăreaţa mea²⁰.

Discipolii – scrie sfântul Ioan – nu ştiau că era Isus. Isus le zice: Copii, nu aveţi ceva de mâncare²⁷?. Această scenă familială cu Cristos pe mine mă încântă. Isus Cristos, Dumnezeu, spune aceste cuvinte! El, care are deja trup glorios! Aruncaţi plasa de partea dreaptă a bărcii şi veţi găsi. O aruncară atunci, şi nu mai puteau să o tragă de mulţimea peştilor²⁸. Acum ei înţeleg. Revine în mintea acelor discipoli ceea ce, în atâtea ocazii, au auzit de pe buzele Învăţătorului: pescari de oameni, apostoli. Şi înţeleg că totul este posibil, pentru că el este cel care conduce pescuitul.

Discipolul pe care îl iubea Isus îi spune atunci lui Petru: E Domnul²⁹. Dragostea, dragostea îl vede de departe. Dragostea este prima care înţelege aceste nuanţe delicate. Acel apostol adolescent, cu dragostea puternică pe care o simte pentru Isus, pentru că îl iubea pe Cristos cu toată puritatea şi cu toată căldura unei inimi care nu a fost coruptă niciodată, a exclamat: E Domnul!

Cum auzi Simon Petru că e Domnul, se încinse cu haina, căci era dezbrăcat, şi se aruncă în mare³⁰. Petru este credinţa. Şi se aruncă în mare, plin de o îndrăzneală minunată. Cu dragostea lui Ioan şi credinţa lui Petru, până unde vom ajunge noi?

Sufletele sunt ale lui Dumnezeu

Ceilalţi discipoli veniră cu barca, trăgând plasa cu peştii, deoarece nu era departe de uscat, ci ca la vreo două sute de coţi³¹. Imediat, pun peştele la picioarele Domnului, pentru că este al lui. Ca să învăţăm că sufletele sunt ale lui Dumnezeu, că nimeni de pe acest pământ nu poate să îşi atribuie această proprietate, că apostolatul Bisericii – vestirea sa şi realitatea mântuirii – nu se bazează pe prestigiul unor persoane, ci pe harul divin.

Isus Cristos îl întreabă pe Petru, de trei ori, ca şi cum ar vrea să îi dea o repetată posibilitate de a repara tripla negaţie. Petru deja a învăţat, din propria sa mizerie: este profund convins, conştient de slăbiciunea sa că este de prisos îngâmfarea temerară. De aceea, pune totul în mâinile lui Cristos. Da, Doamne, tu ştii că te iubesc. Doamne, tu le ştii pe toate, tu ştii că te iubesc³². Şi ce răspunde Cristos? Păstoreşte mieii mei, păstoreşte oile mele³³. Nu alte tale, nu ale voastre: ale mele! Pentru că el l-a creat pe om, el l-a mântuit, el a răscumpărat fiecare suflet, unul câte unul – repet –, cu preţul sângelui său.

Când donatiştii, în secolul al V-lea, îşi organizau atacurile împotriva catolicilor, susţineau că este imposibil ca episcopul de Hippona, Augustin, să fi predicat adevărul, pentru că a fost un mare păcătos. Iar sfântul Augustin le-a sugerat fraţilor lui în credinţă cum trebuie să răspundă: Augustin este episcop în Biserica Catolică; el duce povara sa, pentru care trebuie să îi dea socoteală lui Dumnezeu. L-am cunoscut între cei buni. Dacă este rău, el o ştie; dacă este bun, nici măcar atunci nu îmi pun în el speranţa. Pentru că primul lucru pe care l-am învăţat în Biserica Catolică este să nu-mi pun speranţa într-un om³⁴.

Nu facem apostolatul nostru. În acest caz, ce am putea să spunem? Facem – pentru că Dumnezeu vrea acest lucru, pentru că aşa ne-a poruncit: Mergeţi în lumea întreagă şi vestiţi evanghelia³⁵ – apostolatul lui Cristos. Greşelile sunt ale noastre; roadele, ale Domnului.

Mama dragostei frumoase

Ego quasi vitis frutcificavi... sunt ca o viţă cu ramuri încântătoare, dar şi florile mele sunt rodul măririi şi bogăţiei⁵. Aşa citim în Epistolă. Fie ca această mireasmă delicată care este devoţiunea faţă de mama noastră să umple sufletul nostru şi sufletul tuturor creştinilor şi să ne dea cea mai deplină încredere în cel ce veghează mereu pentru noi.

Eu sunt mama dragostei frumoase, a temei, a ştiinţei şi al sfintei speranţe⁶. Lecţii pe care ni le aminteşte azi sfânta Maria. Lecţie de dragoste frumoasă, de viaţă curată, de inimă sensibilă şi pasionată, ca să învăţăm să fim credincioşi în slujba Bisericii. Nu este o dragoste oarecare aceasta: este dragostea. Aici nu există trădări, nici calcule, nici uitări. O dragoste frumoasă, pentru că are ca început şi ca sfârşit pe Dumnezeu de trei ori sfânt, care este toată frumuseţea şi toată bunătatea şi toată măreţia.

Dar se vorbeşte de asemenea despre teamă. Nu îmi imaginez mai mare teamă decât aceea de a te îndepărta de dragoste. Pentru că Dumnezeu, Domnul nostru, nu ne vrea timizi, timoraţi, sau cu o dăruire oarecare. Are nevoie de noi îndrăzneţi, curajoşi, delicaţi. Teama de care ne aminteşte textul sfânt ne aduce în minte acea altă tânguire din Scriptură: Am căutat pe iubitul inimii mele; l-am căutat, dar nu l-am găsit⁷.

Asta se poate întâmpla dacă oamenii nu au înţeles în profunzime ce înseamnă să îl iubeşti pe Dumnezeu. Se întâmplă atunci că inima se lasă atrasă de lucruri care nu conduc la Domnul. Şi, în consecinţă, îl pierdem din vedere. Alteori, poate este Domnul cel care se ascunde: El ştie de ce. Ne încurajează atunci să îl căutăm cu mai multă ardoare şi, când îl descoperim, exclamăm bucuroşi: L-am apucat şi nu l-am mai lăsat să plece⁸.

Textul din evanghelia sfintei Liturghie de azi ne-a amintit acea scenă emoţionantă cu Isus, care rămâne în Ierusalim predicând în templu. Crezând că se află în convoi, merseră cale de o zi, apoi îl căutară printre rude şi cunoscuţi. Neaflându-l, se întoarseră la Ierusalim, în căutarea lui⁹. Mama lui Dumnezeu, care şi-a căutat cu ardoare Fiul, pierdut fără ca ea să fie de vină, care a trăit cea mai mare bucurie când l-a găsit, ne va ajuta să îl readucem pe cel plecat, să corectăm ceea ce trebuie atunci când, din cauza lenei sau a păcatelor noastre, nu reuşim să îl vedem pe Cristos. Vom avea astfel bucuria de a-l îmbrăţişa din nou, pentru a-i spune că nu-l vom mai pierde niciodată.

Mama înţelepciunii este Maria, întrucât cu ea se învaţă lecţia care contează cel mai mult, că nimic nu merită, dacă nu suntem lângă Domnul; că la nimic nu slujesc toate minunăţiile pământului, toate ambiţiile care ne copleşesc, dacă în pieptul nostru nu arde flacăra iubirii vii, lumina sfintei speranţe care este o anticipare a dragostei interminabile din patria noastră definitivă.