Lista numerelor

Vom analiza pentru câteva clipe textele acestei Liturghii din marţea din săptămâna patimilor, ca să ştim să deosebim îndumnezeirea bună de îndumnezeirea rea. Vom vorbi despre umilinţă, pentru că aceasta este virtutea care ne ajută să vedem, simultan, mizeria noastră şi măreţia noastră.

Mizeria noastră este destul de evidentă. Nu mă refer la limitele naturale: la atâtea aspiraţii mari la care un om visează şi pe care însă nu le va îndeplini niciodată, chiar dacă doar din lipsă de timp. Mă gândesc la ceea ce facem rău, la căderi, la greşelile care ar putea fi evitate şi nu sunt evitate. Experimentăm continuu ineficienţa noastră personală. Dar, uneori, parcă se unesc toate aceste lucruri, se manifestă şi mai pregnant, ca să ne dăm seama cât de săraci suntem. Ce e de făcut?

Expecta Dominum¹, speră în Domnul; trăieşte cu speranţă, ne sugerează Biserica, cu dragoste şi cu credinţă. Viriliter age², poartă-te cu bărbăţie. Ce contează că suntem creaturi din lut, dacă avem speranţa pusă în Dumnezeu? Şi dacă vreodată un suflet suferă o cădere, un recul – nu trebuie neapărat să se întâmple –, i se dă leacul, cum se procedează în mod normal în viaţa obişnuită în privinţa sănătăţii corpului, şi din nou de la capăt!

Nu aţi observat în familii, când se păstrează o piesă decorativă de valoare şi fragilă – o vază, de exemplu –, câtă grijă au toţi de ea, ca să nu se spargă? Până când, într-o zi, copilul, jucându-se, o trage la pământ iar acea amintire preţioasă se sparge în mai multe cioburi. Supărarea este mare dar, imediat, vine reparaţia; vaza se recompune, se lipeşte cu grijă şi, restaurată, în final rămâne la fel de frumoasă ca înainte.

Dar, când obiectul este din porţelan sau pur şi simplu din lut ars, de obicei sunt suficiente nişte scoabe, acele fire de fier sau din alt metal, care menţin unite bucăţile. Iar vasul, astfel reparat, dobândeşte un farmec original.

Să transpunem acest lucru la viaţa noastră interioară. În faţa mizeriilor noastre şi a păcatelor noastre, în faţa greşelilor noastre – chiar dacă, prin harul divin sunt neînsemnate –, să ne îndreptăm spre rugăciune şi să îi spunem Tatălui nostru: Doamne, în sărăcia mea, în fragilitatea mea, în lutul meu de vas spart, Doamne, pune-mi nişte scoabe şi – cu căinţa mea şi cu iertarea ta – voi fi mai puternic şi mai frumos decât înainte! O rugăciune consolatoare, ca să o repetăm când se sparge acest biet lut al nostru.

Să nu ne distragă atenţia faptul că suntem fragili, să nu ne şocheze când comportamentul nostru se zdruncină pentru mai nimic; să avem încredere în Domnul, care are mereu pregătit ajutorul: Domnul este lumina şi mântuirea mea; de cine mă voi teme³?. De nimeni: discutând astfel cu Tatăl nostru din cer, să nu îngăduim frica de nimeni şi de nimic.

Ce contează că ne împiedicăm, dacă în durerea căderii găsim energia care ne ridică din nou şi ne impulsionează să mergem mai departe cu reînnoit avânt? Să nu uitaţi că sfânt nu este cel care nu cade, ci cel care se ridică mereu, cu umilinţă şi cu sfântă încăpăţânare. Dacă în cartea Înţelepciunii se spune că dreptul cade de şapte ori pe zi¹⁰, tu şi eu – biete creaturi – nu trebuie să ne mirăm, nici să ne descurajăm în faţa propriilor mizerii personale, în faţa şovăielilor noastre, pentru că vom continua să mergem înainte, dacă ne căutăm forţa în acela care ne-a promis: Veniţi la mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, iar eu vă voi uşura¹¹. Mulţumesc, Doamne, quia tu es, Deus, fortitudo mea¹², pentru că ai fost mereu tu, şi doar tu, Dumnezeul meu, puterea mea, refugiul meu, sprijinul meu.

Dacă vrei cu adevărat să progresezi în viaţa ta interioară, fii umil. Caută constant, cu încredere, ajutorul Domnului şi al Maicii sale binecuvântate, care este şi mama ta. Cu seninătate, liniştit, oricât de mult doare rana încă necicatrizată de la ultima ta căzătură, îmbrăţişează din nou crucea şi spune: Doamne, cu ajutorul tău, voi lupta ca să nu mă opresc, voi răspunde cu fidelitate la invitaţiile tale, fără teamă de pantele abrupte, nici de aparenta monotonie a muncii obişnuite, nici de ciulinii şi de pietrişul drumului. Îmi ajunge că mă asistă milostivirea ta şi că la sfârşit voi găsi fericirea eternă, bucuria şi dragostea în vecii vecilor.

Apoi, în timpul aceluiaşi vis, acel scriitor a descoperit o a treia cale: strâmtă, plină de asperităţi şi de pante dure, ca şi a doua. Pe acolo mergeau unii, trecând prin mii de cazne, cu o atitudine solemnă şi maiestuoasă. Cu toate acestea, sfârşeau în acelaşi hău oribil spre care ducea prima cale. Este drumul pe care o iau ipocriţii, cei cărora le lipseşte rectitudinea intenţiei, cei care sunt mânaţi de un fals zel, cei care pervertesc lucrările divine amestecându-le cu egoisme temporale. Este o neghiobie să începi o lucrare dificilă cu scopul de a fi admirat; să respecţi poruncile Domnului cu un efort susţinut, dar să aspiri la o recompensă pământească. Cel care, prin exercitarea virtuţilor, pretinde beneficii omeneşti, este ca acela care vinde un obiect preţios pe mai nimic: ar putea să câştige cerul şi, în schimb, se mulţumeşte cu o preamărire efemeră... De aceea se spune că speranţele ipocriţilor sunt ca pânza de păianjen: atâta efort pentru a o ţese, iar la sfârşit o ia dintr-o suflare vântul morţii¹³.

Imaginaţi-vă deseori în mijlocul personajelor Noului Testament. Savuraţi acele scene mişcătoare în care Învăţătorul acţionează cu gesturi divine şi umane, sau relatează cu sensuri umane şi divine istoria sublimă a iertării, cea a dragostei sale neîntrerupte pentru fiii săi. La fel, sesizăm noi acum cerul în actualitatea perenă a evangheliei; se palpează, se observă, se poate afirma că se atinge cu mâinile protecţia divină; un sprijin care câştigă în vigoare, când mergem înainte în pofida poticnelilor, când începem şi reîncepem, pentru că aceasta este viaţa interioară, trăită cu speranţa în Dumnezeu.

Fără această râvnă de a depăşi obstacolele dinăuntru şi din afară, nu ni se va acorda premiul. Atletul nu primeşte cununa dacă nu a luptat după regulă²¹, şi nu ar fi autentică lupta, dacă ar lipsi adversarul cu care să lupţi. Prin urmare, dacă nu există adversar, nu va fi cununa; pentru că nu se poate avea un învingător acolo unde nu este un învins²².

Departe de a ne descuraja, contrarietăţile trebuie să fie un stimulent pentru a creşte ca creştini: în această luptă ne sfinţim, iar munca noastră apostolică dobândeşte mai mare eficienţă. Meditând asupra acestor momente în care Isus Cristos – în Grădina Măslinilor şi, mai târziu, în abandonul şi în batjocura crucii – acceptă şi iubeşte voinţa Tatălui, în timp ce simte greutatea imensă a patimilor, trebuie să ne convingem că pentru a-l imita pe Cristos, pentru a fi buni discipoli ai săi, trebuie să-i urmăm sfatul: Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească²³. Pentru aceasta, îmi place să îi cer lui Isus, pentru mine: Doamne, nicio zi fără cruce! Astfel, cu harul divin, se va întări caracterul nostru şi vom sluji drept sprijin Domnului nostru, dincolo de mizeriile noastre personale.

Înţelegeţi: dacă, bătând un cui în perete, nu întâlniţi rezistenţă, ce aţi putea să atârnaţi acolo? Dacă nu ne întărim, cu ajutor divin, prin sacrificiu , nu vom atinge condiţia de instrumente ale Domnului. În schimb, dacă ne hotărâm să profităm cu bucurie de contrarietăţi, din dragoste pentru Dumnezeu, nu ne va fi greu în faţa a ceea ce este dificil şi neplăcut, în faţa a ceea ce este dur şi incomod, să exclamăm cu apostolii Iacob şi Ioan: Putem²⁴!

Această luptă a fiului lui Dumnezeu nu este legată de triste renunţări, cu întunecate resemnări, cu privări de bucurie: este reacţia îndrăgostitului, care în timp ce munceşte şi în timp ce se odihneşte, când se bucură şi când suferă, se gândeşte la persoana iubită, şi pentru ea înfruntă bucuros diferite probleme. În cazul nostru, în plus, cum Dumnezeu – insist – nu pierde bătălii, noi, cu el, vom fi învingători. Am experienţa faptului că, dacă mă conformez cu fidelitate cerinţelor lui, la loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii pentru numele lui. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că tu cu mine eşti. Toiagul tău şi varga ta, acestea m-au mângâiat²⁷.

În bătăliile sufletului, strategia de multe ori este chestiune de timp, de a aplica remediul potrivit, cu răbdare, cu încăpăţânare. Măreşte numărul actelor de speranţă. Vă amintesc că veţi suferi înfrângeri, sau că veţi avea fluctuaţii – Dumnezeu să permită să fie imperceptibile – în viaţa voastră interioară, pentru că nimeni nu scapă de aceste neplăceri. Dar Domnul, care este atotputernic şi milostiv, ne-a dăruit mijloacele potrivite pentru a învinge. Este suficient să le folosim, cum vă spuneam înainte, cu hotărârea de a începe şi de a reîncepe în fiecare moment, dacă ar fi nevoie.

Mergeţi săptămânal – şi de câte ori aveţi nevoie, fără să fiţi mânaţi de scrupule de conştiinţă – la sfântul sacrament al Penitenţei. Învăluiţi în har, vom trece peste toţi munţii²⁸ şi vom sui culmea îndeplinirii îndatoririi creştine, fără să ne oprim. Folosind aceste mijloace, cu bunăvoinţă, şi rugându-l pe Domnul să ne acorde o speranţă în fiecare zi mai mare, vom avea bucuria contagioasă a celor care se ştiu fii ai lui Dumnezeu: Dacă Dumnezeu este cu noi, cine ne va sta împotrivă²⁹?. De aceea, optimism. Îndemnaţi de forţa speranţei, vom lupta pentru a şterge pata vâscoasă pe care o extind semănătorii de ură, şi vom redescoperi lumea cu o perspectivă plină de bucurie, pentru că a ieşit frumoasă şi curată din mâinile lui Dumnezeu şi aşa frumoasă i-o vom restitui lui, dacă învăţăm să ne căim.