Lista numerelor

Credinţă cu fapte

Şi imediat începe un dialog divin, un dialog minunat, care însufleţeşte, care înflăcărează, pentru că tu şi eu suntem acum Bartimeu. Deschide Cristos gura divină şi întreabă: Quid tibi vis faciam? Ce doreşti să fac pentru tine? Iar orbul răspunde: Învăţătorule, fă să văd¹⁶ Ce lucru logic! Şi tu, vezi? Nu ţi s-a întâmplat, vreodată, acelaşi lucru ca acestui orb din Ierihon? Eu nu pot să nu amintesc că, în timp ce meditam asupra acestui pasaj, cu mulţi ani în urmă, înţelegând că Isus aştepta ceva de la mine – ceva ce nu ştiam ce este! –, îmi făceam rugăciunile iaculatorii. Doamne, ce vrei? Ce îmi ceri? Îmi dădeam seama că mă căuta pentru ceva nou, şi Rabboni, ut videam – Învăţătorule, fă să văd – m-a făcut să îl rog pe Cristos, într-o rugăciune continuă: Doamne, orice ar fi ceea ce tu vrei, să se îndeplinească.

Rugăciune, dialog

Am păşit deja pe căile rugăciunii. Cum să mergem mai departe? Nu aţi văzut cum atâţia – ei şi ele – par că vorbesc cu ei înşişi, complăcându-se să se asculte? Este o vorbărie aproape continuă, un monolog care insistă neobosit asupra problemelor care îi preocupă, fără a pune la dispoziţie mijloacele pentru a le rezolva, mânaţi, poate, de iluzia morbidă să fie compătimiţi sau să fie admiraţi. S-ar spune că nu cer mai mult.

Când se vrea cu adevărat să se deschidă inima, dacă suntem cinstiţi şi simpli, vom căuta sfatul persoanelor care ne iubesc, care ne înţeleg: discutăm cu tatăl, cu soţia, cu soţul, cu fratele, cu prietenul. Acesta este deja dialog, deşi deseori nu vrem atât de mult să ascultăm, cât să ne descărcăm, să povestim ceea ce ni se întâmplă. Să începem să ne comportăm aşa cu Dumnezeu, siguri că el ne ascultă şi că ne răspunde; şi ne vom adresa lui şi ne vom deschide conştiinţa într-o conversaţie umilă, pentru a-i spune cu încredere tot ce palpită în mintea şi în inima noastră: bucurii, tristeţi, speranţe, amărăciuni, succese, eşecuri, şi chiar detaliile cele mai mărunte ale zilei noastre. Pentru că am constatat că tot ce ţine de noi îl interesează pe Tatăl nostru ceresc.

Învingeţi, dacă uneori o observaţi, ideea trândavă, falsul argument că rugăciunea poate aştepta. Să nu amânăm niciodată această fântână de har pentru mâine. Acum este timpul oportun. Dumnezeu, care este spectator îndrăgostit al întregii noastre zile, prezidează rugăciunea noastră intimă: şi tu şi eu – vă asigur încă o dată – trebuie să îi facem confidenţe cum îi facem unui frate, unui prieten, unui părinte. Spuneţi-i – eu îi spun – că el este toată măreţia, toată bunătatea, toată milostivirea. Şi adaugă: de aceea, vreau să mă îndrăgostesc de tine, în pofida grosolăniei manierelor mele, a acestor biete mâini ale mele, marcate şi chinuite de praful drumurilor pământului.

Astfel, aproape fără să ne dăm seama, vom avansa cu etape divine, solide şi viguroase, în care se savurează convingerea intimă că, alături de Domnul, sunt plăcute şi durerea, abnegaţia, suferinţele. Ce forţă, pentru un fiu al lui Dumnezeu, să se ştie atât de aproape de Tatăl său! De aceea, orice s-ar întâmpla, sunt ferm, sigur alături de tine, Doamne şi Tată al meu, care eşti stânca şi fortăreaţa mea²⁰.

Crezi că păcatele tale sunt multe, că Domnul nu te va putea auzi? Nu este aşa, pentru că are profunzimi de milostivire. Dacă, în pofida acestui minunat adevăr, îţi percepi nimicnicia, arată-te lui ca vameşul²⁸: Doamne, aici sunt, fă cu mine ce vrei! Şi observaţi ce ne povesteşte sfântul Matei, despre momentul în care în faţa lui Isus a fost adus un paralitic. Acel bolnav nu spune nimic: doar se află acolo, în prezenţa lui Dumnezeu. Iar Cristos, mişcat de această căinţă, de această durere a celui care ştie că nu merită nimic, nu întârzie să reacţioneze cu mila lui obişnuită: Ai încredere, fiule, iertate sunt păcatele tale²⁹.

Eu te sfătuiesc ca, în rugăciunea ta, să intervii în pasajele evangheliei, ca un personaj în plus. Mai întâi, imaginează-ţi scena sau misterul, care îţi va sluji pentru a te reculege şi a medita. Apoi, aplică inteligenţa, pentru a medita asupra acelei trăsături a vieţii Învăţătorului: inima sa duioasă, umilinţa sa, puritatea sa, îndeplinirea voinţei Tatălui. Apoi povesteşte-i ce ţi se întâmplă ţie de obicei în astfel de situaţii, prin ce treci, ce se petrece. Rămâi atent, pentru că poate el va dori să îţi arate ceva: şi vor apărea aceste mişcări interioare, aceste revelaţii, aceste mustrări.

Suntem mişcaţi, inima ne tresaltă puternic când ascultăm cu atenţie acel strigăt al sfântului Paul: Voinţa lui Dumnezeu este să vă sfinţiţi¹. Azi, încă o dată, îmi propun mie, şi vă amintesc, de asemenea, şi vouă, şi omenirii întregi: Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, să fim sfinţi.

Pentru a linişti sufletele cu autentică pace, pentru a transforma pământul, pentru a-l căuta în lume şi prin intermediul lucrurilor din lume pe Dumnezeu, Domnul nostru, este indispensabilă sfinţenia personală. În discuţiile mele cu oameni din atâtea ţări şi din mediile sociale cele mai diferite, deseori sunt întrebat: Şi ce ni se spune celor căsătoriţi? Ce se spune celor care lucrează pământul? Ce, văduvelor? Ce, tinerilor?

Răspund sistematic că am un singur fel de mâncare. Şi obişnuiesc să subliniez că Isus Cristos, Domnul nostru, a predicat vestea cea bună pentru toţi, fără nicio deosebire. Un singur fel de mâncare şi o singură hrană: Mâncarea mea este să fac voia celui care m-a trimis şi să-i îndeplinesc lucrarea². Pe fiecare ne cheamă la sfinţenie, de la fiecare cere dragoste: tineri şi bătrâni, burlaci şi căsătoriţi, sănătoşi şi bolnavi, culţi şi ignoranţi, oriunde ar lucra, oriunde s-ar afla. Există un singur mod de a creşte în familiaritatea şi înţelegerea cu Dumnezeu: să ne adresăm lui, în rugăciune, să vorbim cu el, să îi arătăm – de la inimă la inimă – ataşamentul nostru.

A vorbi cu Dumnezeu

Vă veţi ruga mie şi eu vă voi auzi³. Şi îl invocăm discutând, adresându-ne lui. Pentru aceasta trebuie să punem în practică îndemnul apostolului: Sine intermissione orate⁴; Rugaţi-vă mereu, orice s-ar întâmpla. Nu doar din inimă, ci din toată inima⁵.

Vă gândiţi că viaţa nu este mereu suportabilă, că nu lipsesc dezamăgirile, şi durerile, şi tristeţile. O să vă răspund, tot cu sfântul Paul, că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici domniile, nici timpul de faţă, nici viitorul, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu ne va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu, care este întru Cristos Isus, Domnul nostru⁶. Nimic nu ne poate îndepărta de caritatea lui Dumnezeu, de dragostea, de relaţia constantă cu Tatăl nostru.

A recomanda această uniune continuă cu Dumnezeu nu înseamnă a prezenta un ideal atât de sublim, încât se arată inaccesibil pentru majoritatea creştinilor? Într-adevăr, este sus ţinta, dar nu inaccesibilă. Calea care conduce la sfinţenie este calea rugăciunii; iar rugăciunea trebuie să se prindă puţin câte puţin în suflet, ca mica sămânţă care se va transforma mai târziu în copac cu frunziş bogat.

Să începem cu rugăciuni vocale, pe care mulţi le-am repetat de când eram copii: sunt fraze înflăcărate şi simple, adresate lui Dumnezeu şi mamei sale, care este mama noastră. Încă, dimineaţa şi seara, în fiecare zi, de obicei, reînnoiesc acea rugăciune de oferire pe care am învăţat-o de la părinţii mei: O, Marie, o, mama mea! Mă ofer în întregime ţie. Şi, ca dovadă a devotamentului meu filial, îţi consacru în această zi ochii mei, urechile mele, limba mea, inima mea... Nu este acesta – într-un fel – un început de contemplaţie, demonstraţie evidentă de abandon încrezător? Ce îşi povestesc cei care se iubesc, când se întâlnesc? Cum se comportă? Sacrifică tot ceea ce sunt şi ceea ce au pentru persoana pe care o iubesc.

Mai întâi o iaculatorie, apoi alta, şi alta..., până când pare insuficientă această fervoare, întrucât cuvintele sunt prea sărace...: şi se trece la intimitatea divină, la privirea lui Dumnezeu fără odihnă şi fără a obosi. Trăim atunci ca nişte captivi, ca nişte prizonieri. În timp ce îndeplinim, cu cea mai mare perfecţiune posibilă, date fiind greşelile şi limitările noastre, îndatoririle proprii condiţiei noastre şi funcţiei noastre, sufletul aspiră să se elibereze. Se îndreaptă spre Dumnezeu, ca fierul atras de forţa magnetului. Începem să îl iubim pe Isus într-o formă mai eficientă, cu o dulce înfiorare.

Vă voi întoarce din robie şi vă voi strânge din toate popoarele şi din toate locurile⁷. Ne vom elibera din sclavie, cu rugăciune: ne ştim liberi, zburând într-o oraţie de suflet îndrăgostit, într-un cântec de dragoste, care ne impulsionează să nu ne îndepărtăm de Dumnezeu. Un nou mod de a păşi pe pământ, un mod divin, supranatural, minunat. Amintindu-i pe atâţia scriitori castilieni din secolul al XVI-lea, poate ne va plăcea să spunem, la rândul nostru: Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, este Cristos cel care trăieşte în mine⁸!.

Se acceptă cu bucurie necesitatea de a munci în această lume, timp de mulţi ani, pentru că Isus are puţini prieteni aici, jos. Să nu respingem obligaţia de a trăi, de a trudi – până la epuizare – în slujba lui Dumnezeu şi a Bisericii. În acest mod, în libertate: In libertatem gloriae filiorum Dei⁹, qua libertate Christus nos liberavit¹⁰; Cu libertatea fiilor lui Dumnezeu, pe care Isus Cristos ne-a câştigat-o murind pe lemnul crucii.

Este posibil ca, încă de la început, să se ridice nori de praf şi ca, în acelaşi timp, să folosească duşmanii sfinţirii noastre o atât de vehementă şi bine orchestrată tehnică de terorism psihologic – de abuz de putere –, încât să îi atragă în direcţia lor absurdă chiar şi pe cei care, mult timp, şi-au menţinut alt comportament, mai logic şi mai drept. Şi chiar dacă vocea lor sună ca un clopot spart, care nu este turnat în metal bun şi este foarte diferit de fluieratul păstorului, aceştia estompează cuvântul, care este unul dintre darurile cele mai preţioase pe care omul le-a primit de la Dumnezeu, dar minunat pentru a exprima înalte gânduri de dragoste şi de prietenie faţă de Domnul şi de creaturile sale, până la a face să se înţeleagă de ce sfântul Iacob spune despre limbă că este o lume de nedreptăţi¹¹. Atâtea rele poate să provoace: minciuni, denigrări, batjocuri, escrocherii, insulte, şuşoteli chinuitoare.