Lista numerelor

Nu îmi iese din minte o întâmplare – a trecut deja mult timp de atunci –, când am fost să mă rog în catedrala din Valencia şi am trecut prin faţa mormântului venerabilului Riadaura. Mi s-a povestit atunci că acest preot, când era foarte bătrân, a fost întrebat: Câţi ani aveţi? El, foarte convins, a răspuns în dialectul valencian: Poquets, Puţini! Cei pe care i-am petrecut slujindu-l pe Domnul. Pentru mulţi dintre voi, încă se mai numără pe degetele unei singure mâini anii de când v-aţi hotărât să îl urmaţi pe Domnul nostru, să îl slujiţi în mijlocul lumii, în mediul vostru şi prin propria profesiune sau meserie. Nu contează prea mult acest detaliu; interesează, în schimb, să înscriem cu litere de foc în suflet certitudinea că invitaţia la sfinţenie, adresată de Isus Cristos tuturor oamenilor, fără excepţie, îi cere fiecăruia să îşi cultive viaţa interioară, să practice zilnic virtuţile creştine; şi nu în orice fel, nici într-un mod deosebit, nici măcar în mod excelent: trebuie să ne forţăm străduindu-ne până la eroism, în sensul cel mai puternic şi mai tranşant al expresiei.

Ţinta pe care v-o propun – mai bine spus, cea pe care ne-o arată Dumnezeu tuturor – nu este un miraj sau un ideal de neatins: aş putea să vă dau atâtea exemple concrete de femei şi bărbaţi obişnuiţi, ca voi şi ca mine, care l-au întâlnit pe Isus care trece quasi in oculto, cam pe ascuns⁷, pe la răscrucile aparent cele mai comune, şi s-au hotărât să îl urmeze, îmbrăţişând cu dragoste crucea fiecărei zile⁸. În această epocă de prăbuşire generală, de cedări şi de descurajări, sau de libertinaj şi de anarhie, mi se pare încă şi mai actuală acea convingere simplă şi profundă pe care, la începutul activităţii mele sacerdotale şi mereu, am vrut arzător să o comunic lumii întregi: Aceste crize mondiale sunt crize de sfinţi.

Viaţă interioară: este o exigenţă a chemării pe care învăţătorul a pus-o în sufletul tuturor. Trebuie să fim sfinţi – o să vă spun acest lucru cu o expresie din ţinutul meu – până la ultimul fir de păr: creştini adevăraţi, autentici, canonizabili; şi dacă nu, am eşuat ca discipoli ai unicului Învăţător. Vedeţi, în plus, că Dumnezeu, uitându-se la noi, acordându-ne harul său ca să luptăm pentru a atinge sfinţenia în mijlocul lumii, ne impune, de asemenea, obligaţia apostolatului. Înţelegeţi că, chiar şi din punct de vedere uman, după cum comentează un părinte al Bisericii, preocuparea pentru suflete încolţeşte ca o consecinţă logică a acestei alegeri: Când descoperiţi că v-a fost de folos ceva, încercaţi să îi atrageţi pe ceilalţi. Trebuie, prin urmare, să doriţi ca alţii să vă însoţească pe căile Domnului. Dacă mergeţi în for sau la baia publică şi vă întâlniţi cu cineva care nu are nimic de făcut, îl invitaţi să vă însoţească. Aplicaţi la domeniul spiritual acest obicei lumesc şi, când mergeţi la Dumnezeu, nu o faceţi singur⁹.

Dacă nu vrem să risipim timpul inutil – cu atât mai puţin cu falsele scuze legate de dificultăţile exterioare din mediu, care nu au lipsit niciodată, de la începuturile creştinismului –, trebuie să ne fie foarte clar faptul că Isus Cristos a legat, în mod obişnuit, de viaţa interioară eficienţa acţiunii noastre de a-i atrage pe cei care ne înconjoară. Cristos a pus ca o condiţie, pentru reuşita activităţii apostolice, sfinţenia; mă corectez, strădania fidelităţii noastre, pentru că sfinţi pe pământ nu vom fi niciodată. Pare incredibil, dar Dumnezeu şi oamenii au nevoie, din partea noastră, de o fidelitate fără paleative, fără eufemisme, care să meargă până la ultimele sale consecinţe, fără jumătăţi de măsură, nici compromisuri, în deplinătatea vocaţiei creştine asumate şi practicate cu migală.

În corabia lui Cristos

Ca şi Domnului nostru, şi mie îmi place foarte mult să vorbesc despre corăbii şi despre plase de pescuit, pentru ca toţi să extragem din aceste scene evanghelice intenţii ferme şi exacte. Ne povesteşte sfântul Luca în evanghelia sa că nişte pescari îşi spălau şi îşi strângeau plasele pe malul lacului Genezaret. Isus se apropie de acele corăbii trase lângă mal şi se urcă într-una dintre ele, cea a lui Simon. Cu câtă naturaleţe urcă Învăţătorul în corabia fiecăruia dintre noi! pentru a ne complica viaţa, cum se repetă pe un ton plângăcios, pe aici. Cu voi şi cu mine s-a întâlnit Domnul pe drumul nostru, pentru a ne complica delicat, cu dragoste, existenţa.

După ce predică din corabia lui Petru, le spune pescarilor: Duc in altum, et laxate retia vestra in capturam! Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuit²⁵! Încrezători în cuvântul lui Cristos, ascultă şi obţin acea pescuire minunată. Şi, privindu-l pe Petru, care, la fel ca şi sfântul Iacob şi Ioan, nu conteneau să se uimească, Domnul îi explică: Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat toate şi au mers după el²⁶.

Corabia ta – talentele tale, aspiraţiile tale, realizările tale – nu valorează nimic, dacă nu o laşi la dispoziţia lui Isus Cristos, dacă nu permiţi ca el să poată intra acolo cu deplină libertate, dacă o transformi în idol. Tu singur, cu corabia ta, dacă te desprinzi de Învăţător, supranatural vorbind, mergi drept spre naufragiu. Doar dacă admiţi, cauţi prezenţa şi conducerea Domnului, vei fi la adăpost de furtuni şi de răsturnările vieţii. Pune totul în mâinile lui Dumnezeu: fie ca gândurile tale, aventurile bune din imaginaţia ta, ambiţiile tale omeneşti nobile, iubirile tale curate, să treacă prin inima lui Cristos. Altfel, mai devreme sau mai târziu, se vor scufunda împreună cu egoismul tău.

În cazul în care consimţi ca Dumnezeu să domnească peste nava ta, ca el să fie stăpânul, ce siguranţă!..., chiar şi atunci când pare că este absent, că a adormit, că nu-i pasă, şi apare furtuna în mijlocul tenebrelor celor mai întunecate. Povesteşte sfântul Marcu că în aceste împrejurări se aflau apostolii; iar Isus a văzut pe ucenici că se muncesc cu vâslirea, căci vântul le era împotrivă. Şi într-a patra strajă din noapte, a mers la ei, umblând pe mare... Îndrăzniţi, eu sunt, nu vă temeţi! Apoi s-a suit la ei în corabie şi vântul s-a potolit²⁷.

Fiii mei, se întâmplă atâtea lucruri pe pământ...! Aş putea să vă povestesc despre durerile, suferinţele, maltratările, despre martiriul – în deplinul sens al cuvântului –, despre eroismul multor suflete. În ochii noştri, în mintea noastră, încolţeşte uneori impresia că Isus doarme, că nu ne aude; dar sfântul Luca povesteşte cum se purta Domnul cu ai săi: Şi, pe când ei vâsleau, Isus a adormit. Pe lac s-a stârnit un vârtej de vânt, corabia se umplea cu apă şi erau în primejdie. Şi venind la el, l-au deşteptat, zicând: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim! Dar el, sculându-se, a certat vântul şi valurile înfuriate, care s-au potolit şi s-a făcut linişte. Apoi a zis ucenicilor săi: Unde vă este credinţa²⁸?

Dacă ne dăm, el ni se dă. Trebuie să avem încredere deplină în Învăţător, trebuie să ne abandonăm în mâinile lui fără zgârcenie; să-i arătăm, cu lucrările noastre, că barca este a lui; că vrem să dispună după placul lui de tot ce ne aparţine.

Închei, cerând mijlocirea sfintei Maria, cu aceste hotărâri: să trăim din credinţă; să perseverăm cu speranţă; să rămânem nedezlipiţi de Isus Cristos; să-l iubim cu adevărat, cu adevărat, cu adevărat; să parcurgem şi să savurăm aventura noastră de iubire, pentru că îndrăgostiţi de Dumnezeu suntem; să lăsăm ca Isus Cristos să intre în sărmana noastră barcă şi să ia în stăpânire sufletul nostru, ca Domn şi Stăpân; să-i arătăm cu sinceritate că ne vom strădui să ne menţinem mereu în prezenţa lui, zi şi noapte, pentru că el ne-a chemat la credinţă: Ecce ego quia vocasti me²⁹!, şi venim în ţarcul său, atraşi de chemările şi fluierăturile lui de bun păstor, cu certitudinea că doar sub privirea lui vom întâlni adevărata fericire trecătoare şi eternă.

Se apropie de smochin: se apropie de tine şi se apropie de mine. Isus, înfometat şi însetat de suflete. De pe cruce a strigat: Sitio³⁰!; Mi-e sete. Sete de noi, de dragostea noastră, de sufletele noastre şi de toate sufletele pe care trebuie să le ducem până la el, pe drumul crucii, care este drumul nemuririi şi al gloriei cerului.

A ajuns la smochin, dar nu găsi pe el nimic, decât frunze³¹. Acest lucru este lamentabil. Se întâmplă aşa în viaţa noastră? Se întâmplă ca, din păcate, să ne lipsească credinţa, vibraţia umilinţei, să nu apară sacrificii, nici lucrări? Să existe doar faţada creştină, dar să lipsească efectul? Este groaznic. Pentru că Isus porunceşte: Nicicând să nu mai dai rod! Iar smochinul s-a uscat imediat³². Ne îndurerează acest pasaj din Sfânta Scriptură, în acelaşi timp ne şi încurajează să aprindem de credinţa, să trăim conform credinţei, pentru ca Isus Cristos să primească mereu câştig de la noi.

Să nu ne păcălim: Domnul nostru nu depinde niciodată de construcţiile noastre umane; proiectele cele mai ambiţioase sunt, pentru el, joc de copii. El vrea suflete, vrea dragoste; vrea ca toţi să meargă, pentru eternitate, să se bucure de împărăţia sa. Trebuie să lucrăm mult pe pământ; şi trebuie să lucrăm bine, pentru ca această îndatorire obişnuită este cea pe care trebuie să o sfinţim. Dar să nu uităm niciodată să o facem pentru Dumnezeu. Dacă o facem pentru noi înşine, din orgoliu, am produce doar frunziş: nici Dumnezeu, nici oamenii nu ar găsi, într-un arbore cu o coroană atât de bogată, vreun pic de dulceaţă.

Ce se schimbă, atunci? Se schimbă faptul că în suflet – pentru că în el a intrat Cristos, aşa cum a urcat în barca lui Petru – se deschid orizonturi mai largi, mai multă dorinţă de slujire, şi o dorinţă de nestăpânit de a le vesti tuturor creaturilor magnalia Dei²⁵, lucrurile minunate pe care le face Domnul, dacă îl lăsăm să le facă. Nu pot să trec sub tăcere faptul că munca – să îi spun aşa – profesională a preoţilor este o funcţie publică şi divină, care îmbrăţişează exigent toată activitatea în aşa fel încât, în general, dacă un preot are timp pentru un alt lucru care nu este tocmai sacerdotal, poate fi sigur că nu îşi face datoria.

Simon Petru şi Toma, zis Geamănul, şi Natanael din Cana Galileii şi fiii lui Zebedeu şi alţi doi dintre discipolii săi se aflau împreună, Simon Petru le zice: Mă duc la pescuit. Ei răspund: Mergem şi noi cu tine. Ieşiră şi se urcară în barcă, dar în noaptea aceea nu prinseră nimic. Când se făcuse de acum dimineaţă, Isus veni pe ţărm²⁶.

Trece pe lângă apostolii săi, cu aceste suflete care i s-au dăruit lui: iar ei nu îşi dau seama. De câte ori nu este Cristos, nu lângă noi, ci în noi; şi trăim o viaţă atât de omenească! Cristos este aproape şi nu primeşte o privire plină de dragoste, un cuvânt de dragoste, o lucrare de râvnă a fiilor săi.

Umanitatea preasfântă a lui Cristos

Cum putem depăşi aceste neplăceri? Cum vom reuşi să ne întărim în acea hotărâre, care începe să ni se pară foarte apăsătoare? Inspirându-ne din modelul pe care ni-l arată preasfânta Fecioară, mama noastră: un drum foarte lat, care în mod necesar trece prin Isus.

Pentru a ne apropia de Dumnezeu trebuie să o luăm pe drumul drept, care este umanitatea preasfântă a lui Cristos. Pentru aceasta, recomand mereu să se citească acele cărţi care relatează patimile Domnului. Aceste scrieri, pline de sinceră pietate, ni-l aduc în minte pe Fiul lui Dumnezeu, om ca şi noi şi Dumnezeu adevărat, care iubeşte şi suferă în trupul său pentru mântuirea lumii.

Să ne oprim asupra uneia dintre devoţiunile cele mai răspândite între creştini, rugăciunea sfântului Rozariu. Biserica ne îndeamnă să contemplăm misterele: pentru ca să se întipărească în mintea şi în imaginaţia noastră, cu bucuria, durerea şi gloria sfintei Maria, exemplul uimitor al Domnului, în cei treizeci de ani ascunşi ai săi, în cei trei ani în care a predicat, în patimile sale cumplite şi în glorioasa sa înviere.

A-l urma pe Cristos: acesta este secretul. Să-l însoţim atât de aproape, încât să trăim cu el, ca acei primi doisprezece; atât de aproape, încât să ne identificăm cu el. Nu vom întârzia să afirmăm, dacă nu am pus obstacole în calea harului, că ne-am îmbrăcat cu Domnul nostru Isus Cristos¹². Se reflectă Domnul în comportarea noastră, ca într-o oglindă. Dacă oglinda este aşa cum trebuie, va capta chipul plin de blândeţe al Mântuitorului nostru, fără a-l desfigura, fără a-l schimonosi: iar ceilalţi vor avea posibilitatea de a-l admira, de a-l urma.

În această strădanie de a ne identifica cu Cristos, descoperim patru etape: să-l căutăm, să-l găsim, să ne apropiem de el şi să-l iubim. Poate vă veţi da seama că sunteţi în prima etapă. Căutaţi-l cu sete, căutaţi-l în voi înşivă cu toate puterile voastre. Dacă lucraţi cu acest sârg, îndrăznesc să garantez că deja l-aţi găsit, şi că aţi început să vă apropiaţi de el şi să-l iubiţi, şi să aveţi discuţia voastră cu el, în ceruri¹³.

Îl rog pe Domnul să ne hotărâm să hrănim în sufletele noastre unica ambiţie nobilă, singura care merită: să mergem alături de Isus Cristos, cum au mers mama sa binecuvântată şi sfântul Iosif, cu ardoare, cu abnegaţie, fără a neglija nimic. Vom fi părtaşi la fericirea prieteniei divine – într-o reculegere interioară, compatibilă cu îndatoririle noastre profesionale şi cu cele de cetăţean –, şi îi vom mulţumi pentru delicateţea şi claritatea cu care el ne învaţă să îndeplinim voinţa Tatălui nostru care locuieşte în ceruri.