Lista numerelor

Să ne întoarcem ochii spre Isus Cristos, care este modelul nostru, oglinda în care trebuie să ne privim. Cum se comportă, în exterior, de asemenea, în marile ocazii? Ce ne spune despre el sfânta evanghelie? Mă emoţionează această atitudine obişnuită a lui Cristos, care se îndreaptă spre Tatăl înainte de marile miracole; şi exemplul său, retragerea timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în deşert², înainte de a-şi începe viaţa publică, pentru a se ruga.

Este foarte important – iertaţi-mi insistenţa – să observăm paşii lui Mesia, pentru că el a venit să ne arate cărarea care duce la Tatăl. Vom descoperi, cu el, cum se pot ridica la un nivel supranatural activităţile aparent cele mai mărunte; vom învăţa să trăim fiecare clipă cu vibraţia eternităţii, şi vom înţelege cu mai multă profunzime că o creatură are nevoie de aceste perioade de conversaţie intimă cu Dumnezeu: pentru a-l cunoaşte, pentru a-l invoca, pentru a-l lăuda, pentru a-i mulţumi, pentru a-l asculta sau, pur şi simplu, pentru a fi cu el.

Încă de acum mulţi ani, gândindu-mă la acest mod de a proceda al Domnului meu, am ajuns la concluzia că apostolatul, oricare ar fi, este o supraabundenţă a vieţii interioare. De aceea mi se pare atât de natural şi atât de supranatural acel pasaj în care se povesteşte cum Cristos a hotărât să îi aleagă pe primii doisprezece. Sfântul Luca povesteşte că, înainte, petrecu toată noaptea rugându-se lui Dumnezeu³. Priviţi-l, de asemenea, în Betania, când se pregăteşte să îl învie pe Lazăr, după ce a plâns pentru prietenul lui: îşi ridică ochii la cer şi exclamă: Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat⁴. Aceasta a fost învăţătura lui: dacă vrem să îi ajutăm pe ceilalţi, dacă încercăm sincer să îi impulsionăm să descopere autenticul sens al destinului lor pe pământ, trebuie să ne bazăm pe rugăciune.

Sunt atât de multe scenele în care Isus Cristos vorbeşte cu Tatăl său, încât este imposibil să ne oprim asupra tuturor. Dar cred că nu putem să nu medităm asupra orelor, atât de intense, care preced patimile şi moartea sa, când se pregăteşte să împlinească sacrificiul care ne va aduce dragostea divină. În intimitatea Cinei celei de Taină, inima sa se revarsă: i se adresează implorator Tatălui, anunţă coborârea Duhului Sfânt, îi încurajează pe ai săi la o continuă fervoare de caritate şi de credinţă.

Această meditaţie înflăcărată a Mântuitorului continuă în Grădina Ghetsemani, când îşi dă seama că patimile sunt iminente, cu umilinţele şi cu durerile care se apropie, acea cruce tare, pe care sunt prinşi răufăcătorii, pe care el a dorit-o cu ardoare. Tată, dacă vrei, înlătură această cupă de la mine⁵. Şi imediat: dar nu voia mea, ci a ta să fie⁶. Mai târziu, bătut în lemn, singur, cu braţele întinse într-un gest de preot etern, continuă acelaşi dialog cu Tatăl său: În mâinile tale îmi încredinţez sufletul⁷.