Lista numerelor

Dacă trăim astfel, vom realiza în lume o misiune de pace; vom şti să facem iubită celorlalţi slujirea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu bucurie²⁸. Creştinul este încă unul în societate; dar inima lui debordează bucuria celui care îşi propune să îndeplinească, cu ajutorul constant al harului, voinţa Tatălui. Şi nu se simte victimă, nici degradat, nici înrobit. Merge cu capul sus, pentru că este om şi este fiu al lui Dumnezeu.

Credinţa noastră conferă toată strălucirea sa acestor virtuţi pe care nici o persoană nu ar trebui să renunţe să le cultive. Nimeni nu îl poate întrece pe creştin în umanitate. De aceea, cel care îl urmează pe Cristos este capabil – nu prin merit propriu, ci prin harul Domnului – să le comunice celor care îl înconjoară ceea ce uneori bănuiesc, dar nu reuşesc să înţeleagă: faptul că adevărata fericire, adevărata slujire a aproapelui trece doar prin inima Mântuitorului nostru, perfectus Deus, perfectus homo.

Să mergem la Maria, mama noastră, creatura cea mai excepţională care a ieşit din mâinile Domnului. Să îi cerem să ne facă oameni de bine şi ca aceste virtuţi omeneşti, înlănţuite în viaţa de har, să se transforme în cel mai bun ajutor pentru cei care, ca noi, lucrează în lume pentru pacea şi pentru fericirea tuturor.

Amestecat în mulţime, unul dintre acei experţi care nu reuşiseră încă să discearnă învăţăturile revelate de Moise, complicate chiar de ei cu o cazuistică sterilă, i-a pus o întrebare Domnului. Isus îşi deschide gura divină pentru a-i răspunde acestui doctor în Lege şi i-a răspuns fără grabă, cu convingerea fermă a celui care a experimentat ceea ce spune: Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. A doua este asemănătoare acesteia: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Pe aceste două porunci se întemeiază toată Legea şi Profeţii¹.

Să-l privim acum pe Învăţător împreună cu discipolii săi, în intimitatea sălii Cinei celei de Taină, a Cenacolului. La apropierea momentului patimii sale, inima lui Cristos, înconjurat de cei pe care el îi iubea, izbucneşte în vâlvătăi inefabile: Vă dau o poruncă nouă, le spune; să vă iubiţi unii pe alţii. Precum v-am iubit eu, să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. După aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii².

Pentru a vă apropia de Domnul prin intermediul paginilor sfintei evanghelii, recomand mereu să vă străduiţi să intraţi cumva în scenă, să participaţi ca un nou personaj. Astfel – ştiu de la atâtea suflete normale şi obişnuite care trăiesc acest lucru – veţi fi încântaţi, ca Maria, care îi sorbea cuvintele Mântuitorului, sau, ca Marta, veţi îndrăzni să exprimaţi sincer neliniştile voastre, până la cele mai mărunte³.

Doamne, de ce numeşti această poruncă nouă? Cum tocmai am auzit, dragostea pentru aproape era recomandată în Vechiul Testament şi vă amintiţi, de asemenea, că Isus, când abia începuse viaţa sa publică, amplifică această exigenţă, cu divină generozitate: Aţi auzit că s-a spus: Să iubeşti aproapele tău şi să urăşti duşmanul tău. Eu însă vă spun: iubiţi duşmanii voştri şi vă rugaţi pentru cei ce vă prigonesc⁴.

Doamne, permite-ne să insistăm: de ce continui să numeşti nouă această poruncă? În acea noapte, cu puţine ore înainte de a te jertfi pe cruce, în timpul acestei discuţii înduioşătoare cu cei care – în pofida slăbiciunilor şi mizeriilor personale, ca ale noastre – te-au însoţit până la Ierusalim. Tu ne-ai revelat dimensiunea nebănuită a carităţii: Precum v-am iubit eu. Cum să nu te înţeleagă apostolii, dacă au fost martorii iubirii tale insondabile!

Cuvintele şi exemplul Învăţătorului sunt clare, precise. A arătat cu fapte doctrina sa. Şi, cu toate acestea, de multe ori m-am gândit că, după douăzeci de secole, încă rămâne o poruncă nouă, pentru că foarte puţini oameni s-au preocupat să o practice; ceilalţi, majoritatea, au preferat şi preferă să nu ia aminte. Cu un egoism exacerbat, trag concluzia: de ce să am mai multe complicaţii, îmi sunt prea de ajuns ale mele.

Nu este loc pentru o asemenea atitudine între creştini. Dacă practicăm aceeaşi credinţă, şi dacă vrem cu adevărat să păşim pe urmele limpezi pe care le-au lăsat pe pământ paşii lui Cristos, nu trebuie să ne mulţumim cu a-i scuti pe ceilalţi de relele pe care nu le dorim pentru noi înşine. Aceasta este mult, dar este foarte puţin, când înţelegem că măsura dragostei noastre este definită de comportamentul lui Isus. În plus, el nu ne propune această normă de conduită ca pe o ţintă îndepărtată, ca pe încoronarea unei întregi vieţi de luptă. Este – trebuie să fie, insist, ca să o traduceţi în propuneri concrete – punctul de plecare, pentru că Domnul nostru ne-o pune în faţă ca pe un semn indicator: După aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei.

Isus Cristos, Domnul nostru, s-a întrupat şi a luat natura noastră, pentru a se arăta omenirii ca model al tuturor virtuţilor. Învăţaţi de la mine – este chemarea – că sunt blând şi umil cu inima⁵.

Mai târziu, când le explică apostolilor semnul după care vor fi recunoscuţi ca fiind creştini, nu spune: pentru că sunteţi umili. El este puritatea cea mai sublimă, mielul imaculat. Nimeni nu ar putea să îi întineze sfinţenia fără pată⁶. Dar nici nu spune: îşi vor da seama că sunt în faţa discipolilor mei pentru că sunteţi caşti şi curaţi.

A trecut prin această lume cu cea mai completă detaşare de bunurile pământeşti. Fiind Creator şi Domn al întregului Univers, îi lipsea chiar şi un loc unde să îşi rezeme capul⁷. Cu toate acestea, nu spune: Vor şti că sunteţi dintre ai mei, pentru că nu v-aţi agăţat de bogăţii. Rămâne patruzeci de zile şi nopţi în deşert, în post strict⁸, înainte de a se dedica predicării evangheliei. Şi, la fel, nu le spune alor săi: vor înţelege că îl slujiţi pe Dumnezeu, pentru că nu sunteţi mâncători şi băutori.

Trăsătura care îi va distinge pe apostoli, pe creştinii autentici din toate timpurile, am auzit-o: După aceasta – exact după aceasta – vă vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii⁹.

Mi se pare perfect logic că fiii lui Dumnezeu au fost mereu mişcaţi – ca tine şi eu, în aceste momente – în faţa acestei insistenţe a Învăţătorului. Domnul nu stabileşte ca probă a fidelităţii discipolilor săi minunile sau miracolele nemaiauzite, deşi le-a conferit puterea de a le face, în Duhul Sfânt. Ce le spune? Vor şti că sunteţi discipolii mei dacă vă iubiţi unii pe alţii¹⁰.

Pedagogie divină

Să nu urăşti duşmanul, să nu răspunzi la rău cu rău, să renunţi la răzbunare, să ierţi fără ranchiună erau considerate atunci – şi, de asemenea, acum, să nu ne minţim – un comportament insolit, destul de eroic, ieşit din comun. Până aici ajunge meschinăria creaturilor. Isus Cristos, care a venit să-i mântuiască pe toţi oamenii şi vrea să îi asocieze pe creştini la lucrarea sa răscumpărătoare, a vrut să-i înveţe pe discipolii săi – pe tine şi pe mine – o caritate mare, sinceră, mai nobilă şi mai curajoasă: trebuie să ne iubim reciproc aşa cum Cristos ne iubeşte pe fiecare dintre noi. Doar astfel, imitând – în limita propriei grosolănii personale – modalităţile divine, vom reuşi să ne deschidem inima noastră pentru toţi oamenii, să iubim într-un mod mai înalt, în întregime nou.

Cât de bine au pus în practică primii creştini această caritate arzătoare, care depăşea cu mult culmile simplei solidarităţi umane sau ale caracterului bun. Se iubeau între ei, cu duioşie şi cu putere, din inima lui Cristos. Un scriitor al secolului al II-lea, Tertulian, ne-a transmis comentariul păgânilor, mişcaţi la vederea comportamentului credincioşilor de atunci, atât de plin de atracţie supranaturală şi umană: Priviţi cât de mult se iubesc¹¹, repetau.

Dacă îţi dai seama că tu, acum sau în atâtea lucruri mărunte ale zilei, nu meriţi această laudă; că inima ta nu reacţionează aşa cum ar trebui în faţa cerinţelor divine, gândeşte-te de asemenea că pentru tine a venit momentul de a te îndrepta. Răspunde invitaţiei sfântului Paul: Să facem bine tuturor, dar mai ales celor de o credinţă cu noi¹², care aparţin aceleiaşi familii, trupului mistic al lui Cristos.

Nu vă mişcă faptul că apostolul Ioan, deja în vârstă, foloseşte cea mai mare parte a uneia dintre epistolele sale implorându-ne să ne comportăm potrivit acestei doctrine divine? Dragostea care trebuie să medieze între creştini se naşte de la Dumnezeu, care este dragoste. Dragii mei, să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea vine de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu. Cine nu iubeşte, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este dragoste¹⁵. Vorbeşte îndelung despre caritatea fraternă, pentru că prin Cristos am fost transformaţi în fii ai lui Dumnezeu: Vedeţi câtă dragoste ne-a dăruit Tatăl, încât să ne numim, precum şi suntem, copii ai lui Dumnezeu¹⁶.

Şi, în timp ce loveşte cu putere conştiinţele noastre, ca să devină mai sensibile la harul divin, insistă asupra faptului că am primit o dovadă minunată a iubirii Tatălui pentru oameni: Prin aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu faţă de noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său unic născut, ca noi să avem viaţă prin el¹⁷. Domnul a luat iniţiativa, venind în întâmpinarea noastră. Ne-a dat acest exemplu, ca să mergem cu el să-i slujim pe ceilalţi, pentru ca – îmi place să o repet – să punem cu generozitate inima noastră pe pământ, ca să calce pe moale ceilalţi, şi să le fie mai plăcută lupta. Trebuie să ne comportăm aşa, pentru că am fost făcuţi fii ai aceluiaşi Tată, ai acestui Tată care nu a stat în cumpănă să ni-l încredinţeze pe Fiul său preaiubit.

Caritatea nu o construim noi; ne invadează prin harul lui Dumnezeu: pentru că el ne-a iubit pe noi mai întâi¹⁸. Este bine să ne pătrundem profund cu acest adevăr minunat: Dacă putem să îl iubim pe Dumnezeu, este pentru că am fost mai întâi iubiţi de Dumnezeu¹⁹. Tu şi eu suntem în stare să iradiem dragoste către cei care ne înconjoară, pentru că ne-am născut pentru credinţă, din dragostea Tatălui. Cereţi cu insistenţă Domnului această comoară, această virtute supranaturală a carităţii, pentru a o practica până la ultimul detaliu.

De multe ori, noi, creştinii, nu am ştiut să răspundem acestui dar; uneori, l-am subapreciat, ca şi cum s-ar fi limitat la o pomană, fără suflet, rece; sau l-am redus la un comportament de bunăvoinţă mai mult sau mai puţin formală. A exprimat bine această deviaţie remarca resemnată a unei bolnave: aici mă tratează cu caritate, dar mama mea mă îngrijea cu duioşie. Dragostea care se naşte din inima lui Cristos nu poate să lase loc acestui gen de diferenţe.

Ca să ne intre bine în cap acest adevăr, într-un mod ilustrativ, am predicat în mii de ocazii faptul că noi nu avem o inimă pentru a-l iubi pe Dumnezeu, şi o alta pentru a iubi creaturile: această biată inimă a noastră, din carne, iubeşte cu o duioşie umană care, dacă este unită cu dragostea lui Cristos este, de asemenea, supranaturală. Aceasta, şi nu alta, este caritatea pe care trebuie să o cultivăm în suflet, cea care ne va face să descoperim în ceilalţi imaginea Domnului nostru.

Universalitatea carităţii

Cu numele de aproape, spune sf. Leon cel Mare, nu trebuie să ne gândim doar la cei care se leagă de noi prin legăturile prieteniei sau ale rudeniei, ci la toţi oamenii, cu care avem o natură comună... Un singur Creator ne-a făcut, un singur Creator ne-a dat sufletul. Toţi ne bucurăm de acelaşi cer şi de acelaşi aer, de aceleaşi zile şi de aceleaşi nopţi şi, cu toate că unii sunt buni şi alţii sunt răi, unii sunt drepţi şi alţii sunt nedrepţi, Dumnezeu, cu toate acestea, este generos şi binevoitor cu toţi²⁰.

Noi, fiii lui Dumnezeu, ne călim în practica acestei porunci noi, învăţăm în Biserică să slujim, nu să fim slujiţi²¹, şi găsim puterea de a iubi omenirea într-un mod nou, pe care toţi îl vor percepe ca rod al harului lui Cristos. Iubirea noastră nu se confundă cu o simplă atitudine sentimentală, nici cu simpla camaraderie, nici cu puţin curata râvnă de a-i ajuta pe ceilalţi pentru a ne demonstra nouă înşine că suntem superiori. Înseamnă a convieţui cu aproapele, a venera – insist – imaginea lui Dumnezeu care există în fiecare om, încercând ca de asemenea el să o contemple, ca să ştie să se îndrepte spre Cristos.

Universalitatea carităţii înseamnă, de aceea, universalitatea apostolatului; traducerea în fapte şi cu adevărat, din partea noastră, a marii râvne a lui Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului²².

Dacă trebuie să îi iubim de asemenea pe duşmani – mă refer la cei care ne numără între duşmanii lor: eu nu mă simt duşmanul nimănui şi a nimic – va trebui să îi iubim cu mai mult temei pe cei care sunt pur şi simplu mai departe, pe cei care ne sunt mai puţin simpatici, pe cei care, din cauza limbii, a culturii sau a educaţiei lor, par opusul tău sau al meu.

Despre ce iubire este vorba? Sfânta Scriptură vorbeşte despre dilectio, ca să se înţeleagă bine că nu se referă doar la afectul sensibil. Exprimă mai bine o hotărâre fermă, a voinţei. Dilectio provine din electio, a alege. Eu aş adăuga că a iubi creştineşte înseamnă a vrea să iubeşti, a te hotărî în Cristos să cauţi binele sufletelor fără discriminare de niciun fel, dobândind pentru ele, înainte de toate, ceea ce este mai bun: să îl cunoască pe Cristos, să se îndrăgostească de el.

Domnul ne cere: Iubiţi duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc²³. Putem să nu ne simţim atraşi omeneşte de persoanele care ne-ar respinge, dacă ne-am apropia. Dar Isus ne cere să nu răspundem la rău cu rău; să nu pierdem ocaziile de a le sluji cu inima, chiar dacă ne costă; să nu renunţăm niciodată la a le avea prezente în rugăciunile noastre.

Această dilectio, această caritate, se umple de nuanţe mai duioase când se referă la fraţii în credinţă, şi mai ales la cei care, pentru că aşa a hotărât Dumnezeu, sunt mai aproape de noi: părinţii, soţul sau soţia, fiii şi fraţii, prietenii şi colegii, vecinii. Dacă nu ar exista această duioşie, iubire omenească nobilă şi curată, ordonată spre Dumnezeu şi bazată pe el, nu ar exista caritate.

Exerciţiul carităţii

Ar fi o naivitate să susţinem că exigenţele carităţii creştine se îndeplinesc cu uşurinţă. Foarte diferit se dovedeşte ceea ce experimentăm în treburile obişnuite ale umanităţii şi, din nefericire, în mediul Bisericii. Dacă iubirea nu ne-ar obliga să tăcem, fiecare ar avea de povestit despre dezbinări, atacuri, nedreptăţi, cârteli, viclenii. Trebuie să recunoaştem acest lucru cu simplitate, pentru a încerca să aducem remediul oportun, care trebuie să se traducă într-un efort personal de a nu răni, de a nu maltrata, de a corecta fără să rănim pe nimeni.

Nu sunt chestiuni de azi, de ieri. La puţini ani după Înălţarea lui Cristos la ceruri, când încă mai mergeau dintr-un loc în altul aproape toţi apostolii şi era o fervoare generală minunată de credinţă şi de speranţă, deja au început atâţia să părăsească drumul bun şi să nu trăiască cu adevărat caritatea Învăţătorului.

De vreme ce este printre voi invidie şi ceartă – le scrie sfântul Paul corintenilor –, oare nu sunteţi făpturi de carne şi vă purtaţi în chip omenesc? Când unul zice „Eu sunt al lui Paul”, iar altul: „Eu sunt al lui Apolo”, nu oameni sunteţi²⁷, care nu înţeleg că Isus Cristos a venit ca să depăşească toate aceste divizări? Ce este, la urma urmei, Apolo? Ce este Paul? Nişte slujitori, prin mijlocirea cărora aţi îmbrăţişat credinţa, în măsura în care Domnul i-a dat-o fiecăruia²⁸.

Apostolul nu respinge diversitatea: fiecare are de la Dumnezeu propriul său dar, unul într-un fel, celălalt altfel²⁹. Dar aceste diferenţe trebuie să fie în slujba binelui Bisericii. Eu mă simt îndemnat acum să îi cer Domnului – alăturaţi-vă, dacă vreţi, acestei rugăciuni ale mele – să nu permită ca în Biserica lui lipsa de dragoste să învrăjbească sufletele. Caritatea este sarea apostolatului creştinilor; dacă îşi pierde savoarea, cum vom putea să ne arătăm în faţa lumii şi să spunem, cu capul sus, aici este Cristos?

De aceea, vă repet, cu sfântul Paul: Chiar de aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dacă nu am dragostea, nu sunt decât o aramă sunătoare şi un chimval zăngănitor. Chiar de aş avea darul profeţiei, şi aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi aş avea o credinţă desăvârşită, încât să strămut munţii, dacă nu am dragostea, nimic nu sunt. Dacă întreaga mea avuţie aş da-o în pomeni, şi corpul meu l-aş da pe foc, să ard, dacă nu am dragostea, nu-mi foloseşte la nimic³⁰.

În faţa acestor cuvinte ale apostolului neamurilor, nu lipsesc cei asemenea acelor discipoli ai lui Cristos care, atunci când Domnul nostru le-a vestit sacramentul trupului şi sângelui său, au comentat: Acest cuvânt e tare. Cine poate să-l asculte³¹? E tare, da. Întrucât caritatea pe care o descrie apostolul nu se limitează la filantropie, la umanism sau la compasiunea logică în faţa suferinţei altuia: presupune exercitarea virtuţii teologale a iubirii pentru Dumnezeu şi a iubirii pentru ceilalţi prin Dumnezeu. Dragostea nicicând nu încetează. Fie profeţiile se vor spulbera; fie limbile vor amuţi; fie ştiinţa va dispărea... În prezent durează aceste trei virtuţi: credinţa, nădejdea, dragostea. Dar cea mai presus dintre ele este dragostea³².

Singurul drum

Ne-am convins de faptul că adevărata caritate nu are nimic de-a face cu această caricatură a virtuţii centrale a vieţii creştinului pe care unii au vrut s-o creioneze. Atunci, de ce această nevoie de a o predica întruna? Apare ca temă obligatorie, dar cu puţine posibilităţi de a se manifesta în fapte concrete?

Dacă am privi în jurul nostru, am găsi, poate, motive să credem că această virtute a carităţii este o virtute iluzorie. Dar, analizând lucrurile în sens supranatural, vei descoperi de asemenea rădăcina acestei sterilităţi: absenţa unei relaţii intense şi continue, apropiate, faţă în faţă, cu Domnul nostru Isus Cristos; şi necunoaşterea lucrării Duhului Sfânt în suflet, al cărei prim rod este tocmai caritatea.

Preluând sfaturile apostolului – Purtaţi-vă unii altora poverile; astfel veţi îndeplini legea lui Cristos³³ – adaugă un părinte al Bisericii: Iubindu-l pe Cristos vom suporta cu uşurinţă slăbiciunea celorlalţi, şi a celui pe care nu îl iubim încă, pentru că nu are fapte bune³⁴.

Pe aici urcă drumul care ne face să creştem în caritate. Dacă ne-am imagina că mai întâi trebuie să ne angajăm în activităţi umanitare, în lucrări de asistenţă, excluzând dragostea Domnului, ne înşelăm. Nu îl neglijăm pe Cristos din cauza preocupării pentru aproapele bolnav, întrucât trebuie să îl iubim pe bolnav datorită lui Cristos³⁵.

Priviţi-l constant pe Isus care, fără a înceta să fie Dumnezeu, s-a umilit luând chip de slujitor³⁶, pentru a putea să ne slujească, pentru că doar în această direcţie se desfăşoară elanurile care merită truda. Dragostea caută uniunea, identificarea cu persoana iubită: şi, când ne unim cu Cristos, ne va atrage dorinţa de a-i urma viaţa de dăruire, de dragoste nemăsurată, de sacrificiu până la moarte. Cristos ne pune în faţa dilemei definitive: fie ne consumăm propria existenţă într-un mod egoist şi solitar, fie ne dedicăm cu toate puterile unei misiuni de slujire.