Lista numerelor

Îmi vei spune, poate: şi pentru ce ar trebui să mă străduiesc? Nu îţi răspund eu, ci sfântul Paul: Dragostea lui Cristos ne constrânge¹⁰. Întreg cuprinsul unei existenţe este puţin pentru a lărgi frontierele carităţii tale. De la începuturile Opus Dei mi-am manifestat marea mea râvnă repetând neobosit, pentru sufletele generoase care se vor hotărî să-l traducă în fapte, acel strigat al lui Cristos: Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste între voi¹¹. Ne vor cunoaşte tocmai prin asta, întrucât caritatea este punctul de plecare al oricărei activităţi a unui creştin.

El, care este puritatea însăşi, ne asigură că discipolii lui nu vor fi recunoscuţi după curăţenia vieţii lor. El, care este austeritatea, care nu are nici măcar o piatră pe care să îşi culce capul¹², care a petrecut atâtea zile în post şi meditaţie¹³, nu le spune apostolilor: Vă vor recunoaşte ca aleşi ai mei pentru că nici nu mâncaţi, nici nu beţi.

Viaţa curată a lui Cristos era – cum a fost şi va fi în toate epocile – o palmă pentru acea societate de atunci, care era, ca şi acum, deseori, atât de putredă. Sobrietatea lui, altă lovitură de bici pentru cei care erau într-un banchet continuu, provocându-şi voma după ce mâncau, ca să poată să continue să mănânce, împlinind până la ultima literă cuvintele lui Saul: Îşi transformă pântecele într-un zeu¹⁴.

Că Isus Cristos este modelul nostru, al tuturor creştinilor, o ştiţi la perfecţie, pentru că aţi auzit acest lucru şi aţi meditat asupra sa deseori. În plus, l-aţi spus atâtor suflete, în acest apostolat – relaţia umană cu sens divin – care face deja parte din eul vostru; l-aţi amintit, când era potrivit, slujindu-vă de acest mijloc minunat al corectării fraterne, pentru ca acela care vă asculta să îşi compare comportamentul cu cel al fratelui nostru întâi născut, Fiul Mariei, mama lui Dumnezeu şi mama noastră.

Isus este modelul. A spus-o el: Discite a me¹; Învăţaţi de la mine. Şi azi vreau să vă vorbesc despre o virtute care, fără a fi unica şi nici prima, acţionează totuşi în viaţa creştină ca sarea care fereşte de stricăciune, şi constituie piatra de încercare pentru sufletul apostolic: virtutea curăţiei.

Cu siguranţă, caritatea teologală ni se arată ca virtutea cea mai înaltă; dar castitatea este mijlocul sine qua non, o condiţie indispensabilă pentru a ajunge la dialogul intim cu Dumnezeu; şi când nu este apărată, dacă persoana nu luptă, sfârşeşte prin a orbi; nu vede nimic, pentru că omul cu firea lui nu le primeşte cele ce vin de la Spiritul lui Dumnezeu².

Noi vrem să privim cu ochi curaţi, animaţi de predica Învăţătorului: Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu³. Biserica a prezentat mereu aceste cuvinte drept o invitaţie la castitate. Păstrează o inimă sănătoasă, scrie sfântul Ioan Gură de Aur, cei care au o conştiinţă complet curată sau cei care iubesc castitatea. Nicio virtute nu este atât de necesară ca aceasta pentru a-l vedea pe Dumnezeu⁴.

Exemplul lui Cristos

Isus Cristos, Domnul nostru, de-a lungul vieţii sale pământeşti, a fost acoperit cu murdării, a fost jignit în toate modurile posibile. Vă amintiţi? Au spus că se poartă ca un răzvrătit şi că este demonizat⁵. Cu altă ocazie, au răstălmăcit manifestările dragostei sale infinite şi l-au etichetat drept prieten al păcătoşilor⁶.

Mai târziu, lui, care este penitenţa şi cumpătarea, i s-a aruncat în faţă că stă la masa celor bogaţi⁷. De asemenea, a fost numit, cu dispreţ, fabri filius⁸, fiul meşteşugarului, al tâmplarului, ca şi cum ar fi fost o injurie. A îngăduit să fie apostrofat ca băutor şi lacom... A permis să fie acuzat de toate relele, mai puţin de faptul că nu este cast. Le-a închis gura în această privinţă, pentru că vrea ca noi să păstrăm acest exemplu fără umbre: un model minunat de puritate, de curăţenie, de lumină, de dragoste care ştie să ardă întreaga lume pentru a o purifica.

Mie îmi place să vorbesc despre sfânta puritate contemplând mereu comportamentul Domnului nostru. El a arătat o mare delicateţe în această virtute. Priviţi ceea ce relatează sfântul Ioan despre acel moment în care Isus, fastigatus ex itinere, sedebat sic supra fontem⁹, obosit de drum, s-a aşezat lângă fântână.

Deschideţi ochii sufletului şi retrăiţi în tihnă scena: Isus Cristos, perfectus Deus, perfectus homo¹⁰, este obosit de drum şi de lucrarea apostolică. Aşa cum, poate, vi s-a întâmplat uneori şi vouă, care ajungeţi istoviţi, pentru că nu mai rezistaţi. Este mişcător să îl vezi pe Învăţător istovit. În plus, îi este foame: discipolii au mers în satul vecin, ca să caute ceva de mâncare. Şi îi este sete.

Dar mai mult decât oboseala trupului, îl consumă setea de suflete. De aceea, când soseşte samariteana, acea femeie păcătoasă, inima preoţească a lui Cristos se aruncă, ascultătoare, ca să recupereze oaia pierdută: uitând oboseala, foamea şi setea.

Domnul era angajat în acea mare lucrare de caritate, când apostolii s-au întors din sat, şi mirabantur quia cum muliere loquebatur¹¹, s-au mirat că vorbea singur cu o femeie. Câta grijă! Câtă dragoste pentru virtutea încântătoare a sfintei purităţi, care ne ajută să fim mai puternici, mai tari, mai fecunzi, mai capabili să lucrăm pentru Dumnezeu, mai capabili de tot ce este măreţ!