Lista numerelor

Când sfântul Paul evocă acest mister, izbucneşte într-un imn plin de bucurie, care ne încântă şi mai mult astăzi: Gândul acesta să fie în voi care era şi în Cristos Isus, care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi el întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deşertat pe sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-se ca un om, s-a smerit pe sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce⁸.

Isus Cristos, Domnul nostru, foarte des ne propune în predicile sale exemplul umilinţei sale: Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima⁹. Pentru ca tu şi eu să ştim că nu există alt drum, că doar cunoaşterea sinceră a nimicniciei noastre cuprinde în sine forţa de a atrage spre noi harul. Pentru noi, Isus a venit să sufere foame şi să dea de mâncare, a venit să simtă sete şi să dea de băut, a venit să se îmbrace cu mortalitatea noastră şi să ne îmbrace cu nemurirea, a venit sărac pentru a ne face bogaţi¹⁰.

Când se apropie momentul patimilor sale, iar Isus vrea să-şi arate în mod plastic regalitatea, intră triumfal în Ierusalim, călare pe un măgăruş! Era scris că Mesia trebuia să fie plin de umilinţă: Spuneţi fiicei Sionului: Iată, împăratul tău vine la tine, blând şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mânzul celei de sub jug¹⁹.

Acum, la Cina cea de Taină, Cristos a pregătit totul pentru a-şi lua rămas-bun de la discipoli, în timp ce ei s-au luat la harţă întrebându-se cine din acest grup de aleşi să fie considerat cel mai mare. Isus s-a sculat de la cină, Şi-a pus deoparte hainele, a luat un ştergar şi s-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins²⁰.

Din nou a predicat cu exemplul, cu faptele. În faţa discipolilor, care se certau din motive legate de mândrie şi de trufie, Isus se înclină şi îndeplineşte cu plăcere funcţia de slujitor. Apoi, când se întoarce la masă, îi întreabă: Înţelegeţi voi ce am făcut eu? Voi mă numiţi „Învăţătorul şi Domnul”, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora²¹. Pe mine mă mişcă această delicateţe a Cristosului nostru. Pentru că nu spune: dacă eu mă ocup de asta, cu cât mai mult ar trebui să faceţi voi. Se aşază la acelaşi nivel, nu constrânge: înfierează cu dragoste lipsa de generozitate a acelor oameni.

La fel ca primilor doisprezece, şi nouă Domnul ne poate spune, şi ne spune continuu: Exemplum dedi vobis²². V-am dat un exemplu de umilinţă. M-am transformat în slujitor, pentru ca voi să ştiţi, cu inima blândă şi umilă, să-i slujiţi pe toţi oamenii.

Nu te-ai întrebat niciodată, îndemnat de o curiozitate sfântă, în ce mod a făcut Isus Cristos această risipă de dragoste? Din nou, are grijă să ne răspundă sfântul Paul: El, care din fire este Dumnezeu, nu a socotit ca o cucerire egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine însuşi, a luat fire de sclav şi s-a făcut de o asemănare cu oamenii⁵. Fiilor, să vă minunaţi în faţa acestui mister şi să învăţaţi: toată puterea, toată măreţia, toată frumuseţea, toată armonia infinită a lui Dumnezeu, marile şi nemăsuratele sale bogăţii, întregul Dumnezeu, a rămas ascuns în Umanitatea lui Cristos pentru a ne sluji. Atotputernicul vine hotărât să-şi întunece pentru un timp gloria, pentru a facilita întâlnirea mântuitoare cu creaturile sale.

Pe Dumnezeu, scrie sfântul evanghelist Ioan, nimeni nu l-a văzut nicicând. Fiul unul-născut, care este la sânul Tatălui, ni l-a dezvăluit⁶, apărând în faţa privirii uimite a oamenilor: mai întâi, ca un nou-născut, în Betleem, apoi, ca un copil la fel ca alţii; mai târziu, în templu, ca un adolescent cumpătat şi deştept; şi, în final, cu acel chip amabil şi atrăgător al Învăţătorului, care mişca inimile mulţimilor care îl însoţeau entuziasmate.

Sunt suficiente câteva tuşe ale iubirii lui Dumnezeu care se întrupează, şi generozitatea lui ne atinge sufletul, ne aprinde, ne împinge cu duioşie spre o durere plină de căinţă pentru comportamentul nostru, meschin şi egoist în atâtea ocazii. Isus Cristos nu are nici o problemă să se coboare, pentru a ne ridica din mizerie la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, de fraţi ai săi. Tu şi eu, dimpotrivă, deseori ne mândrim prosteşte cu darurile şi cu talentele primite, până la a le transforma în piedestal pentru a ne impune în faţa celorlalţi, ca şi cum meritul unor acţiuni, duse la capăt cu o perfecţiune relativă, ar depinde exclusiv de noi: Ce bun ai, fără să-l fi primit de la Dumnezeu? Dar dacă l-ai primit, la ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit⁷?.

Gândindu-ne la dăruirea lui Dumnezeu şi la nimicirea lui – vorbesc despre asta ca să medităm, gândindu-ne fiecare la sine însuşi –, deşertăciunea, vanitatea celui mândru apar ca un păcat oribil, tocmai pentru că pun persoana în extremă opoziţie cu modelul pe care Isus Cristos ni l-a arătat prin comportamentul său. Gândiţi-vă bine la asta: el s-a umilit, fiind Dumnezeu. Omul, încrezut în propriul său eu, vrea să se înalţe cu orice preţ, fără să recunoască faptul că este un vas făcut din lut ieftin.

Caritatea, care este ca o generoasă exagerare a dreptăţii, cere în primul rând îndeplinirea datoriei: se începe cu ce este drept; se continuă cu ce este mai echitabil...; dar pentru a iubi se cere multă fineţe, multă delicateţe, mult respect, multă amabilitate: într-un cuvânt, urmarea acelui sfat al apostolului: Purtaţi-vă unii altora poverile; astfel veţi îndeplini legea lui Cristos³⁵. Atunci da: trăim pe deplin caritatea, îndeplinim porunca lui Isus.

Pentru mine, nu există exemplu mai clar al acestei uniuni practice a dreptăţii cu caritatea, decât comportamentul mamelor. Îi iubesc cu aceeaşi duioşie pe toţi copiii, şi tocmai această dragoste le face să îi trateze diferit – cu o dreptate inegală –, pentru că fiecare este diferit de ceilalţi. Prin urmare, şi cu semenii noştri, caritatea perfecţionează şi completează dreptatea, pentru că ne face să ne comportăm într-un mod inegal cu cei neegali, adaptându-ne la împrejurările concrete în care se găsesc aceştia, cu scopul de a transmite bucurie celui care este trist, ştiinţă celui căruia îi lipseşte formarea, afecţiune celui care se simte singur... Dreptatea stabileşte să i se dea fiecăruia ce este al său, ceea ce nu echivalează cu a da tuturor acelaşi lucru. Egalitarismul utopic este izvorul celor mai mari nedreptăţi.

Pentru a acţiona mereu astfel, ca aceste mame bune, trebuie să uităm de noi înşine, să nu aspirăm la altă mărire decât aceea de a-i sluji pe ceilalţi, ca Isus Cristos, care a predicat: Fiul Omului nu a venit să fie slujit, ci să slujească³⁶. Acest lucru presupune hotărârea de a supune propria voinţă modelului divin, de a lucra pentru toţi, de a lupta pentru fericirea eternă şi bunăstarea celorlalţi. Nu ştiu un drum mai bun pentru a fi drept decât cel al unei vieţi de dăruire şi de slujire.