Lista numerelor

Dacă doar prezenţa unei persoane de calitate, demnă de consideraţie, este de ajuns ca să se poarte mai bine cei care sunt de faţă, cum se face că prezenţa lui Dumnezeu, constantă, răspândită în toate ungherele, cunoscută puterilor noastre şi iubită cu recunoştinţă, nu ne face mereu mai buni în toate cuvintele, activităţile şi sentimentele noastre¹¹?. Într-adevăr, dacă această realitate, că Dumnezeu ne vede, ar fi bine întipărită în conştiinţele noastre şi ne-am da seama că toată munca noastră, absolut toată – nimic nu trebuie să-i scape privirii lui –, se desfăşoară în prezenţa sa, cu câtă grijă am termina lucrurile sau cât de diferite ar fi reacţiile noastre! Şi acesta este secretul sfinţeniei pe care o propovăduiesc de atâţia ani: Dumnezeu ne-a chemat pe toţi ca să-l imităm; şi pe voi, şi pe mine, pentru ca, trăind în mijlocul lumii – fiind oameni de pe stradă! –, să ştim să îl punem pe Domnul nostru Cristos pe culmea tuturor activităţilor omeneşti oneste.

Acum veţi înţelege şi mai bine că, dacă vreunul dintre voi nu şi-ar iubi munca, aceea care trebuie s-o facă, dacă nu s-ar simţi cu adevărat pasionat de una dintre nobilele ocupaţii pământeşti pentru a o sfinţi, dacă i-ar lipsi vocaţia profesională, nu ar ajunge niciodată să pătrundă în profunzimea supranaturală a doctrinei pe care o expune acest preot, tocmai pentru că i-ar lipsi o condiţie indispensabilă: aceea de a fi un lucrător.

Credinţa este virtute supranaturală care predispune inteligenţa noastră să consimtă la adevărurile revelate, să-i răspundă da lui Cristos, care ne-a făcut cunoscut pe deplin proiectul salvator al Preasfintei Treimi. După ce în repetate rânduri şi în multe feluri, Dumnezeu le-a vorbit odinioară părinţilor noştri prin profeţi, în aceste vremuri de pe urmă ne-a vorbit nouă prin Fiu, pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care şi lumea a creat-o. El este răsfrângerea luminoasă a măreţiei şi icoana fiinţei lui, şi el le susţine toate prin cuvântul său puternic. După ce a înfăptuit curăţirea de păcate, el s-a aşezat în dreapta Măririi în înalturi⁵.

Credinţa nu este doar pentru a o propovădui ci, mai ales, pentru a o practica. Poate deseori ne lipsesc forţele. Atunci – şi mergem din nou la sfânta evanghelie –, să vă comportaţi ca acel tată al băiatului demonizat. Căuta salvarea fiului său, spera că Isus îl va vindeca, dar nu reuşea să creadă în atâta fericire. Iar Isus, care cere mereu credinţă, cunoscând dezorientarea acelui suflet, a anticipat: Dacă poţi!... Toate îi sunt cu putinţă celui care crede³⁷. Totul este posibil: atotputernici! Dar cu credinţă. Acel bărbat simte că credinţa lui şovăie, se teme că această sărăcie a credinţei va împiedica vindecarea fiului său. Şi plânge. Să nu ne ruşinăm de această tânguire: este rodul dragostei lui Dumnezeu, al rugăciunii pline de pocăinţă, al umilinţei. Iar tatăl copilului strigă: Cred! Ajută necredinţei mele³⁸!.

Să o spunem cu aceleaşi cuvinte noi, acum, la sfârşitul acestui timp de meditaţie. Doamne, cred! M-am educat în credinţa ta, am hotărât să te urmez îndeaproape. În repetate ori, de-a lungul vieţii mele, am implorat milostivirea ta. Şi, în repetate ori, de asemenea, am considerat aproape imposibil ca tu să faci atâtea minuni în inima fiilor tăi. Doamne, cred! Dar ajută-mă, ca să cred mai mult şi mai bine!

Şi să adresăm de asemenea această pledoarie sfintei Maria, Maica lui Dumnezeu şi mama noastră, învăţătoare a credinţei: Ferice de aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul³⁹!

În plus, aş vrea să fiţi atenţi la faptul că nimeni nu scapă de mimetism. Oamenii, aproape inconştient, sunt conduşi de o continuă râvnă de a se imita unii pe alţii. Şi noi vom abandona invitaţia de a-l imita pe Isus? Fiecare individ se străduieşte, puţin câte puţin, să se identifice cu ceea ce îl atrage, cu modelul pe care l-a ales pentru propriul său talant. Potrivit idealului pe care fiecare şi-l forjează, aşa apare modul său de a proceda. Învăţătorul nostru este Cristos: Fiul lui Dumnezeu, cea de-a doua persoană a Preasfintei Treimi. Imitându-l pe Cristos, vom avea minunata posibilitate de a participa la acest curent al dragostei, care este misterul lui Dumnezeu unic şi întreit.

Dacă uneori nu vă simţiţi suficient de puternici ca să călcaţi pe urmele lui Isus Cristos, schimbaţi cuvinte prieteneşti cu cei care l-au cunoscut îndeaproape cât timp s-a aflat pe acest pământ al nostru. Cu Maria, în primul rând, care l-a adus pe lume pentru noi. Cu apostolii. Printre cei veniţi să se închine de sărbători se aflau şi câţiva greci. Aceştia se duseră dar la Filip, care era din Betsaida Galileii, şi-l rugară: Doamne, am vrea să-l vedem pe Isus. Filip se duse şi-i spuse lui Andrei. Apoi Andrei şi Filip se duc şi-i spun lui Isus²⁷. Nu ne încurajează acest lucru? Acei străini nu îndrăznesc să se apropie de Isus şi caută un bun mijlocitor.

Mama Bisericii

Îmi place să mă întorc cu imaginaţia în acei ani pe care Isus i-a petrecut alături de mama lui, care cuprind aproape toată viaţa Domnului nostru în această lume. Să îl văd mic, când Maria îl îngrijeşte şi îl sărută şi îl distrează. Să-l văd crescând, sub ochii plini de dragoste ai mamei sale şi ai lui Iosif, tatăl său pe pământ. Cu câtă duioşie şi cu câtă delicateţe s-au ocupat Maria şi sfântul patriarh de Isus în timpul copilăriei lui şi, în linişte, au învăţat mult şi constant de la el. Sufletele lor se modelau după sufletul acelui Fiu, om şi Dumnezeu. De aceea mama – şi, după ea, Iosif – cunoaşte ca nimeni altcineva sentimentele din inima lui Cristos, şi cei doi sunt cel mai bun drum, aş spune că unicul, pentru a ajunge la Mântuitorul.

Fie ca în fiecare dintre voi, a scris sfântul Ambrozie, să fie sufletul Mariei, pentru a-l lăuda pe Domnul; ca în fiecare dintre voi să fie spiritul Mariei, pentru a se bucura în Dumnezeu. Şi acest părinte al Bisericii adaugă câteva consideraţiuni care, la prima vedere, par îndrăzneţe, dar care au un sens spiritual clar pentru viaţa creştinului. După carne, una singură este mama lui Cristos; după credinţă, Cristos este rodul nostru al tuturor¹².

Dacă ne identificăm cu Maria, dacă imităm virtuţile sale, putem face ca Isus să se nască, prin har, în sufletul multora care se vor identifica cu el prin acţiunea Duhului Sfânt. Dacă o imităm pe Maria, într-un fel participăm la maternitatea sa spirituală. În linişte, ca Maica Domnului; fără să se observe, aproape fără cuvinte, cu mărturia integră şi coerentă a unui comportament creştin, cu generozitatea de a repeta fără încetare un fiat care se reînnoieşte ca o legătură intimă între noi şi Dumnezeu.

Să nu credem că, pe această cale a contemplaţiei, patimile s-ar fi atenuat definitiv. Ne-am înşela dacă am crede că năzuinţa de a-l căuta pe Cristos, realitatea întâlnirii cu el şi a relaţiei cu el, dulceaţa dragostei sale, ne transformă în persoane impecabile. Deşi nu vă lipseşte experienţa, lăsaţi-mă totuşi să vă amintesc acest lucru. Duşmanul lui Dumnezeu şi al omului, Satana, nu se dă bătut, nu se odihneşte. Şi ne asediază, inclusiv atunci când sufletul arde aprins de dragoste pentru Dumnezeu. Ştie că atunci căderea este mai dificil să se producă, dar că – dacă reuşeşte să facă în aşa fel încât creatura să-l ofenseze pe Domnul său, oricât de puţin – va putea lansa asupra acelei conştiinţe grava ispită a deznădejdii.

Dacă vreţi să învăţaţi din experienţa unui biet preot care nu pretinde să vorbească despre altceva decât despre Dumnezeu, vă sfătuiesc ca, atunci când carnea încearcă să-şi recupereze privilegiile pierdute sau mândria – care este şi mai rea – se revoltă şi se înfurie, grăbiţi-vă să vă adăpostiţi în aceste divine răni pe care, în trupul lui Cristos, le-au deschis cuiele care l-au prins pe cruce şi lancea care i-a străpuns pieptul. Faceţi aşa cum simţiţi: descărcaţi în rănile Domnului toată această dragoste omenească... şi această dragoste divină. Aceasta înseamnă a aspira la uniune, a te simţi frate al lui Cristos, de acelaşi sânge cu el, fiu al aceleiaşi mame, pentru că este ea cea care ne-a dus la Isus.