Lista numerelor

Acest prag al Săptămânii Mari, atât de apropiat de momentul în care s-a consumat pe Calvar răscumpărarea omenirii întregi, mi se pare un timp în mod special potrivit pentru ca tu şi eu să ne gândim pe ce căi ne-a salvat Isus Domnul nostru; să contemplăm această dragoste a sa – într-adevăr inexprimabilă – faţă de nişte biete creaturi, modelate din lut.

Memento, homo, quia pulvis es, et in pulvere reverteris (adu-ţi aminte omule, ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce¹), ne admonestează mama noastră Biserica, la începutul Postului Mare, cu scopul ca niciodată să nu uităm că suntem foarte mărunţi, că într-o zi oarecare corpul nostru – atât de plin de viaţă acum – se va distruge, ca norul uşor de praf pe care îl ridică picioarele noastre în timpul mersului; se va împrăştia ca negura atinsă de razele soarelui².

Exemplul lui Cristos

Dar eu aş vrea, după ce v-am amintit atât de brutal nimicnicia noastră personală, să vă aduc în faţa ochilor altă realitate minunată: măreţia divină care ne susţine şi care ne îndumnezeieşte. Ascultaţi aceste cuvinte ale apostolului: Cunoaşteţi doar bunătatea Domnului nostru Isus Cristos, care, din bogat ce era, s-a făcut sărac pentru voi, ca voi să vă îmbogăţiţi din sărăcia lui³. Priviţi cu pace exemplul Învăţătorului, şi veţi înţelege imediat că dispunem de teme suficiente pentru a medita tot timpul vieţii, pentru a concretiza hotărâri sincere de mai multă generozitate. Pentru că, şi să nu pierdeţi din vedere această ţintă pe care trebuie să o atingem, fiecare dintre noi trebuie să se identifice cu Isus Cristos, care – tocmai aţi auzit – s-a făcut sărac pentru tine, pentru mine, şi a suferit, dându-ne exemplu, ca să îi urmăm paşii⁴

Stăpânirea creştinească.

Domnul cere inimi generoase cu adevărată desprindere. O dobândim dacă dezlegăm complet parâmele sau firele subtile care ne ataşează de eul nostru. Nu vă ascund că această hotărâre cere o luptă constantă, un salt peste raţiunea noastră şi a propriei voinţe, o renunţare – în câteva cuvinte – mai dificilă decât abandonarea bunurilor materiale celor mai jinduite.

Această desprindere pe care Învăţătorul a propovăduit-o, pe care o aşteaptă de la toţi creştinii, presupune şi manifestări exterioare. Isus Cristos coepit facere et docere¹⁰: înainte de cuvânt, şi-a anunţat doctrina cu faptele sale. L-aţi văzut născându-se într-un staul, în sărăcia cea mai lucie, şi dormind întins pe paie, visând primele lui visuri pe pământ. Apoi, în anii călătoriilor lui apostolice, între multe alte exemple, vă amintiţi atenţionarea sa clară pentru unul dintre cei care s-au oferit să îl însoţească, în calitate de discipol: Vulpile au vizuini, iar zburătoarele cerului au cuiburi, Fiul Omului nu are însă unde-li rezema capul¹¹. Şi nu încetaţi să meditaţi asupra acelei scene, pe care o povesteşte evanghelia, cea în care apostolii, pentru a-şi amăgi foamea, au rupt din drum, într-o sâmbătă, câteva spice de grâu¹².

Comportându-ne normal – ca semenii noştri – şi cu sens supranatural, nu facem mai mult decât să urmăm exemplul lui Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Observaţi că toată viaţa lui este plină de naturaleţe. A petrecut treizeci de ani ascuns, fără a atrage atenţia, ca un lucrător oarecare, şi era cunoscut în satul lui ca fiul tâmplarului. De-a lungul vieţii sale publice, de asemenea, nu se observă nimic care să fie distonant, prin ciudăţenie sau excentricitate. S-a înconjurat de prieteni, ca oricare dintre concetăţenii lui, iar prin purtarea sa nu se deosebea de ceilalţi. În asemenea măsură încât Iuda, pentru a-l indica, are nevoie de un semnal: Cel pe care-l voi săruta, acela este²³. Nu era în Isus niciun indiciu extravagant. Pe mine, mă emoţionează această normă de comportament a Învăţătorului nostru, care trece drept un om ca oricare altul.

Ioan Botezătorul – urmând o chemare specială – se îmbrăca în piei de cămilă şi mânca lăcuste şi miere de albine sălbatice. Mântuitorul se îmbrăca într-o tunică dintr-o bucată, mânca şi bea la fel ca şi ceilalţi, se umplea de bucurie din fericirea altora, era mişcat de durerea aproapelui, nu respingea tihna pe care i-o ofereau prietenii săi şi nu ascundea nimănui faptul că îşi câştigase existenţa, timp de mulţi ani, lucrând cu propriile mâini împreună cu Iosif, meşteşugarul. Aşa trebuie să ne comportăm noi în mijlocul acestei lumi: ca Domnul nostru. Aş spune, în câteva cuvinte, că trebuie să mergem cu hainele curate, cu trupul curat şi, cel mai important, cu sufletul curat.

De asemenea – de ce să nu notăm acest lucru –, Domnul care predică o desprindere atât de minunată de bunurile pământeşti, arată în acelaşi timp o grijă admirabilă să nu le risipească. După acea minune a înmulţirii pâinilor, care atât de generos au săturat peste cinci mii de bărbaţi, le zise discipolilor săi: Adunaţi bucăţile rămase, să nu se piardă nimic. Ei le adunară şi umplură douăsprezece coşuri²⁴. Dacă meditaţi cu atenţie asupra întregii aceste scene, veţi învăţa să nu fiţi niciodată zgârciţi, ci buni administratori ai talentelor şi ai mijloacelor materiale pe care vi le acordă Dumnezeu.

Desprinderea pe care o predic, după ce îl privim pe modelul nostru, este stăpânire; nu zgomotoasă calicime, o mască a lenei şi a abandonului. Trebuie să te îmbraci conform cu stilul condiţiei tale, mediului tău, familiei tale, muncii tale..., asemenea colegilor tăi, dar pentru Dumnezeu, cu dorinţa de a oferi o imagine autentică şi atrăgătoare a adevăratei vieţi creştine. Cu naturaleţe, fără extravaganţe; vă sfătuiesc să fiţi atenţi la aceste lucruri şi este mai bine să acordaţi mai multă atenţie decât prea puţină. Tu cum îţi imaginezi purtarea Domnului nostru? Nu te-ai gândit cu ce demnitate purta acea tunică fără cusături, pe care, probabil, au ţesut-o mâinile sfintei Maria? Nu îţi aminteşti cum în casa lui Simon s-a plâns că nu i-au oferit apă să se spele, înainte de a se aşeza la masă²⁵?. Cu siguranţă, el a scos în evidenţă această lipsă de politeţe pentru a concretiza cu această anecdotă învăţătura că în detaliile mărunte se arată dragostea, dar încearcă de asemenea să arate clar că respectă obiceiurile sociale ale mediului. De aceea, tu şi eu ne străduim să fim desprinşi de bunurile şi de confortul pământeşti, dar fără a ieşi din comun şi fără să facem lucruri ciudate.

Pentru mine, o manifestare a faptului că noi ne simţim stăpâni ai lumii, administratori fideli ai lui Dumnezeu este să avem grijă de ceea ce folosim, cu interesul să se păstreze, să dureze, să lumineze, să slujească în cel mai lung timp posibil scopului său, astfel încât să nu se irosească. În centrele Opus Dei veţi găsi o decorare simplă, primitoare şi, mai presus de orice, curată, pentru că nu trebuie să se confunde o casă săracă cu prostul gust, nici cu murdăria. Totuşi, înţeleg ca tu, în concordanţă cu posibilităţile tale şi cu obligaţiile tale sociale, familiale, să posezi obiecte de valoare şi să ai grijă de ele, cu spirit de mortificare, cu desprindere.