Lista numerelor

Smochinul neroditor

Tot sfântul Matei ne povesteşte că Isus s-a întors în Betania flămând²⁴. Pe mine mă mişcă totdeauna Cristos, şi mai ales când văd că este om adevărat, perfect, fiind, de asemenea, Dumnezeu perfect, pentru a ne învăţa să profităm chiar şi de lipsurile noastre şi de slăbiciunile noastre personale naturale, cu scopul de a ne oferi în întregime – aşa cum suntem – Tatălui, care acceptă cu plăcere această jertfă.

Îi era foame. Făcătorul universului, Stăpânul tuturor lucrurilor, suferă de foame! Doamne, îţi mulţumesc pentru că – din inspiraţie divină – scriitorul sfânt a lăsat acest semn în acest pasaj, cu un detaliu care mă obligă să te iubesc mai mult, care mă îndeamnă să doresc arzător contemplarea preasfintei tale umanităţi. Perfectus Deus, perfectus homo²⁵; Dumnezeu perfect şi om perfect, din carne şi oase, ca tine, ca mine.

Nu te-ai întrebat niciodată, îndemnat de o curiozitate sfântă, în ce mod a făcut Isus Cristos această risipă de dragoste? Din nou, are grijă să ne răspundă sfântul Paul: El, care din fire este Dumnezeu, nu a socotit ca o cucerire egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine însuşi, a luat fire de sclav şi s-a făcut de o asemănare cu oamenii⁵. Fiilor, să vă minunaţi în faţa acestui mister şi să învăţaţi: toată puterea, toată măreţia, toată frumuseţea, toată armonia infinită a lui Dumnezeu, marile şi nemăsuratele sale bogăţii, întregul Dumnezeu, a rămas ascuns în Umanitatea lui Cristos pentru a ne sluji. Atotputernicul vine hotărât să-şi întunece pentru un timp gloria, pentru a facilita întâlnirea mântuitoare cu creaturile sale.

Pe Dumnezeu, scrie sfântul evanghelist Ioan, nimeni nu l-a văzut nicicând. Fiul unul-născut, care este la sânul Tatălui, ni l-a dezvăluit⁶, apărând în faţa privirii uimite a oamenilor: mai întâi, ca un nou-născut, în Betleem, apoi, ca un copil la fel ca alţii; mai târziu, în templu, ca un adolescent cumpătat şi deştept; şi, în final, cu acel chip amabil şi atrăgător al Învăţătorului, care mişca inimile mulţimilor care îl însoţeau entuziasmate.

Sunt suficiente câteva tuşe ale iubirii lui Dumnezeu care se întrupează, şi generozitatea lui ne atinge sufletul, ne aprinde, ne împinge cu duioşie spre o durere plină de căinţă pentru comportamentul nostru, meschin şi egoist în atâtea ocazii. Isus Cristos nu are nici o problemă să se coboare, pentru a ne ridica din mizerie la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, de fraţi ai săi. Tu şi eu, dimpotrivă, deseori ne mândrim prosteşte cu darurile şi cu talentele primite, până la a le transforma în piedestal pentru a ne impune în faţa celorlalţi, ca şi cum meritul unor acţiuni, duse la capăt cu o perfecţiune relativă, ar depinde exclusiv de noi: Ce bun ai, fără să-l fi primit de la Dumnezeu? Dar dacă l-ai primit, la ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit⁷?.

Gândindu-ne la dăruirea lui Dumnezeu şi la nimicirea lui – vorbesc despre asta ca să medităm, gândindu-ne fiecare la sine însuşi –, deşertăciunea, vanitatea celui mândru apar ca un păcat oribil, tocmai pentru că pun persoana în extremă opoziţie cu modelul pe care Isus Cristos ni l-a arătat prin comportamentul său. Gândiţi-vă bine la asta: el s-a umilit, fiind Dumnezeu. Omul, încrezut în propriul său eu, vrea să se înalţe cu orice preţ, fără să recunoască faptul că este un vas făcut din lut ieftin.

Viaţă obişnuită şi contemplaţie

Ne întoarcem la sfânta evanghelie şi ne oprim la ceea ce ne arată sfântul Matei, în capitolul 21. Ne relatează că Isus, când se întorcea în oraş, flămânzi, văzând un smochin lângă drum, se duse către el²⁵. Ce bucurie, Doamne, să te văd flămând, să te văd, de asemenea, lângă fântâna din Sihar, însetat²⁶! Te contemplu perfectus Deus, perfectus homo²⁷; Dumnezeu adevărat, dar om adevărat: cu carne ca a mea. S-a despuiat pe sine însuşi şi a luat fire de sclav²⁸, pentru ca eu să nu mă îndoiesc niciodată că mă înţelege, că mă iubeşte.

Îi era foame. Când obosim – în muncă, în studiu, în misiunea apostolică –, atunci când se întunecă orizontul, să îl privim pe Cristos: pe Isus bun, pe Isus obosit, pe Isus flămând şi însetat. Cum te faci înţeles, Doamne! Cum te faci iubit! Te arăţi la fel cu noi, în toate, mai puţin păcatul: ca să vedem că, împreună cu tine, vom putea să învingem înclinaţiile noastre proaste, vinovăţiile noastre. Pentru că nu contează nici oboseala, nici foamea, nici setea, nici lacrimile... Cristos a obosit, i-a fost foame, i-a fost sete, a plâns. Ceea ce contează este lupta – o confruntare amabilă, pentru că Domnul rămâne mereu alături de noi – pentru a îndeplini voinţa Tatălui care este în ceruri²⁹.

Discipolii – scrie sfântul Ioan – nu ştiau că era Isus. Isus le zice: Copii, nu aveţi ceva de mâncare²⁷?. Această scenă familială cu Cristos pe mine mă încântă. Isus Cristos, Dumnezeu, spune aceste cuvinte! El, care are deja trup glorios! Aruncaţi plasa de partea dreaptă a bărcii şi veţi găsi. O aruncară atunci, şi nu mai puteau să o tragă de mulţimea peştilor²⁸. Acum ei înţeleg. Revine în mintea acelor discipoli ceea ce, în atâtea ocazii, au auzit de pe buzele Învăţătorului: pescari de oameni, apostoli. Şi înţeleg că totul este posibil, pentru că el este cel care conduce pescuitul.

Discipolul pe care îl iubea Isus îi spune atunci lui Petru: E Domnul²⁹. Dragostea, dragostea îl vede de departe. Dragostea este prima care înţelege aceste nuanţe delicate. Acel apostol adolescent, cu dragostea puternică pe care o simte pentru Isus, pentru că îl iubea pe Cristos cu toată puritatea şi cu toată căldura unei inimi care nu a fost coruptă niciodată, a exclamat: E Domnul!

Cum auzi Simon Petru că e Domnul, se încinse cu haina, căci era dezbrăcat, şi se aruncă în mare³⁰. Petru este credinţa. Şi se aruncă în mare, plin de o îndrăzneală minunată. Cu dragostea lui Ioan şi credinţa lui Petru, până unde vom ajunge noi?