Lista numerelor

Permiteţi-mi o scurtă digresiune, care se potriveşte perfect în acest caz. Niciodată nu l-am întrebat pe niciunul dintre cei care s-au apropiat de mine ce crede despre politică: nu mă interesează! Vă arăt, cu această normă a comportamentului meu, o realitate care este foarte profund înrădăcinată în esenţa Opus Dei, căreia, prin harul şi milostivirea divină, m-am dedicat complet, pentru a sluji sfânta Biserică. Nu mă interesează această temă pentru că, fiind creştini, vă bucuraţi de cea mai deplină libertate, cu responsabilitatea personală care rezultă, pentru a interveni, cum vă place mai bine, în probleme de ordin politic, social, cultural etc. fără alte limite decât cele pe care ni le pune magisteriul Bisericii. Mă preocupă doar – pentru binele sufletelor voastre –, dacă depăşiţi aceste limite, pentru că atunci aţi crea o opoziţie netă între credinţa pe care afirmaţi că o practicaţi şi lucrările voastre, iar atunci v-aş avertiza asupra acestui lucru. Acest respect sacrosant pentru opţiunile voastre, atâta timp cât nu se îndepărtează de legea lui Dumnezeu, nu îl înţeleg cei care ignoră adevăratul concept al libertăţii pe care ne-a câştigat-o Cristos pe cruce, qua libertate Christus nos liberavit, Cristos ne-a eliberat ca să fim liberi¹⁸, cei sectari ai unei extreme sau a alteia: cei care pretind să impună drept dogme opiniile lor temporale; sau cei care îl degradează pe om, negând valoarea credinţei, lăsând-o la mila erorilor cele mai brutale.

În corabia lui Cristos

Ca şi Domnului nostru, şi mie îmi place foarte mult să vorbesc despre corăbii şi despre plase de pescuit, pentru ca toţi să extragem din aceste scene evanghelice intenţii ferme şi exacte. Ne povesteşte sfântul Luca în evanghelia sa că nişte pescari îşi spălau şi îşi strângeau plasele pe malul lacului Genezaret. Isus se apropie de acele corăbii trase lângă mal şi se urcă într-una dintre ele, cea a lui Simon. Cu câtă naturaleţe urcă Învăţătorul în corabia fiecăruia dintre noi! pentru a ne complica viaţa, cum se repetă pe un ton plângăcios, pe aici. Cu voi şi cu mine s-a întâlnit Domnul pe drumul nostru, pentru a ne complica delicat, cu dragoste, existenţa.

După ce predică din corabia lui Petru, le spune pescarilor: Duc in altum, et laxate retia vestra in capturam! Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuit²⁵! Încrezători în cuvântul lui Cristos, ascultă şi obţin acea pescuire minunată. Şi, privindu-l pe Petru, care, la fel ca şi sfântul Iacob şi Ioan, nu conteneau să se uimească, Domnul îi explică: Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat toate şi au mers după el²⁶.

Corabia ta – talentele tale, aspiraţiile tale, realizările tale – nu valorează nimic, dacă nu o laşi la dispoziţia lui Isus Cristos, dacă nu permiţi ca el să poată intra acolo cu deplină libertate, dacă o transformi în idol. Tu singur, cu corabia ta, dacă te desprinzi de Învăţător, supranatural vorbind, mergi drept spre naufragiu. Doar dacă admiţi, cauţi prezenţa şi conducerea Domnului, vei fi la adăpost de furtuni şi de răsturnările vieţii. Pune totul în mâinile lui Dumnezeu: fie ca gândurile tale, aventurile bune din imaginaţia ta, ambiţiile tale omeneşti nobile, iubirile tale curate, să treacă prin inima lui Cristos. Altfel, mai devreme sau mai târziu, se vor scufunda împreună cu egoismul tău.

În cazul în care consimţi ca Dumnezeu să domnească peste nava ta, ca el să fie stăpânul, ce siguranţă!..., chiar şi atunci când pare că este absent, că a adormit, că nu-i pasă, şi apare furtuna în mijlocul tenebrelor celor mai întunecate. Povesteşte sfântul Marcu că în aceste împrejurări se aflau apostolii; iar Isus a văzut pe ucenici că se muncesc cu vâslirea, căci vântul le era împotrivă. Şi într-a patra strajă din noapte, a mers la ei, umblând pe mare... Îndrăzniţi, eu sunt, nu vă temeţi! Apoi s-a suit la ei în corabie şi vântul s-a potolit²⁷.

Fiii mei, se întâmplă atâtea lucruri pe pământ...! Aş putea să vă povestesc despre durerile, suferinţele, maltratările, despre martiriul – în deplinul sens al cuvântului –, despre eroismul multor suflete. În ochii noştri, în mintea noastră, încolţeşte uneori impresia că Isus doarme, că nu ne aude; dar sfântul Luca povesteşte cum se purta Domnul cu ai săi: Şi, pe când ei vâsleau, Isus a adormit. Pe lac s-a stârnit un vârtej de vânt, corabia se umplea cu apă şi erau în primejdie. Şi venind la el, l-au deşteptat, zicând: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim! Dar el, sculându-se, a certat vântul şi valurile înfuriate, care s-au potolit şi s-a făcut linişte. Apoi a zis ucenicilor săi: Unde vă este credinţa²⁸?

Dacă ne dăm, el ni se dă. Trebuie să avem încredere deplină în Învăţător, trebuie să ne abandonăm în mâinile lui fără zgârcenie; să-i arătăm, cu lucrările noastre, că barca este a lui; că vrem să dispună după placul lui de tot ce ne aparţine.

Închei, cerând mijlocirea sfintei Maria, cu aceste hotărâri: să trăim din credinţă; să perseverăm cu speranţă; să rămânem nedezlipiţi de Isus Cristos; să-l iubim cu adevărat, cu adevărat, cu adevărat; să parcurgem şi să savurăm aventura noastră de iubire, pentru că îndrăgostiţi de Dumnezeu suntem; să lăsăm ca Isus Cristos să intre în sărmana noastră barcă şi să ia în stăpânire sufletul nostru, ca Domn şi Stăpân; să-i arătăm cu sinceritate că ne vom strădui să ne menţinem mereu în prezenţa lui, zi şi noapte, pentru că el ne-a chemat la credinţă: Ecce ego quia vocasti me²⁹!, şi venim în ţarcul său, atraşi de chemările şi fluierăturile lui de bun păstor, cu certitudinea că doar sub privirea lui vom întâlni adevărata fericire trecătoare şi eternă.

Gândiţi-vă acum la momentul sublim în care arhanghelul Gabriel îi vesteşte sfintei Maria planul Celui Preaînalt. Mama noastră ascultă şi întreabă, pentru a înţelege mai bine ceea ce Domnul îi cere; apoi, răspunsul ferm: Fiat⁸! – Fie mie după cuvântul tău! –, rodul celei mai bune libertăţi: aceea de a se decide pentru Dumnezeu.

În toate misterele credinţei noastre catolice se înalţă acest cântec al libertăţii. Preasfânta Treime scoate din nimic lumea şi omul, într-o revărsare liberă de dragoste. Cuvântul a coborât din cer şi a îmbrăcat carnea noastră cu acest sigiliu minunat al libertăţii în supunere: Iată-mă, în sulul cărţii este scris despre mine, vin să fac voia ta, Dumnezeule⁹! Când vine ceasul marcat de Dumnezeu pentru salvarea omenirii din sclavia păcatului, îl vedem pe Isus Cristos în Grădina Gheţemani, suferind amarnic, până la vărsarea sudorii cu sânge¹⁰, care acceptă spontan şi supus sacrificiul pe care Tatăl îl cere: Ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund¹¹. El îi anunţase deja pe ai săi, într-una dintre aceste conversaţii în care îşi vărsa inima, pentru ca aceia care îl iubesc să ştie că el este calea – nu există alta – pentru a se apropia de Tatăl: Din pricina aceasta Tatăl mă iubeşte: pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu mi-o ia, ci o dau eu de la mine însumi. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi¹².

Să ne întrebăm din nou, în prezenţa lui Dumnezeu: Doamne, de ce ne-ai dat această putere? De ce ai pus în noi această facultate de a te alege sau de a te respinge? Tu vrei ca noi să folosim aşa cum trebuie această capacitate a noastră. Doamne, ce vrei să fac¹⁷? Iar răspunsul delicat, concis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta¹⁸.

Vedeţi? Libertatea îşi dobândeşte adevăratul sens atunci când se exercită în slujba adevărului care eliberează, când se foloseşte în căutarea iubirii infinite a lui Dumnezeu, care ne dezleagă de toate servituţile. În fiecare zi creşte dorinţa mea de a vesti cu voce tare această insondabilă bogăţie a creştinului: Libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu¹⁹! Aici se rezumă voinţa bună, care ne învaţă să urmărim binele, după ce îl deosebim de rău²⁰.

Mi-ar plăcea să meditaţi asupra unui punct fundamental, care ne confruntă cu responsabilitatea conştiinţei noastre. Nimeni nu poate să aleagă pentru noi: Iată aici gradul suprem de demnitate în oameni: faptul că prin ei înşişi, şi nu prin alţii, se îndreaptă spre bine²¹. Mulţi am moştenit de la părinţii noştri credinţa catolică şi, prin harul lui Dumnezeu, de când am primit Botezul, abia născuţi, a început în suflet viaţa supranaturală. Dar trebuie să reînnoim de-a lungul existenţei – şi chiar de-a lungul fiecărei zile – hotărârea de a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de toate lucrurile. Este creştin, cu adevărat creştin, cel care se supune imperativului unicului Cuvânt al lui Dumnezeu²², fără să pună condiţii acestei ascultări, gata să reziste tentaţiei diavolului cu aceeaşi atitudine ca Isus: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti²³.