Lista numerelor

Este adevărat că nu este de ajuns această capacitate personală; nimeni nu se mântuieşte fără harul lui Cristos. Dar dacă individul conservă şi cultivă un principiu de rectitudine, Domnul îi va netezi calea; şi va putea să fie sfânt, pentru că a trăit ca un om de bine.

Aţi observat, poate, alte cazuri, într-un anumit sens opuse: atâţia oameni care îşi spun creştini – pentru că au fost botezaţi şi primesc şi alte sacramente –, dar care se arată neloiali, mincinoşi, nesinceri, mândri... Şi cad dintr-o lovitură. Par stele care strălucesc un moment pe cer şi, imediat, cad fără întoarcere.

Dacă acceptăm responsabilitatea noastră de fii ai săi, Dumnezeu ne vrea foarte umani. Capul să atingă cerul, dar tălpile să păşească sigure pe pământ. Preţul pentru a trăi creştineşte nu este să încetezi de a fi om sau de a abdica de la efortul de a dobândi aceste virtuţi pe care unii le au, chiar dacă nu îl cunosc pe Cristos. Preţul fiecărui creştin este sângele răscumpărător al Domnului nostru, care ne vrea – insist – foarte umani şi foarte divini, cu strădania zilnică de a-l imita pe el, care este perfectus Deus, perfectus homo.

Ego sum via, veritas et vita¹, Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Cu aceste cuvinte fără echivoc, ne-a arătat Domnul care este cărarea adevărată care duce la fericirea eternă. Ego sum via: el este singura cale care leagă cerul cu pământul. O spune tuturor oamenilor, dar ne aminteşte în mod special celor care, ca tine şi ca mine, i-am spus că suntem hotărâţi să ne luăm în serios vocaţia de creştini, astfel încât Dumnezeu să fie mereu prezent în gândurile noastre, pe buzele noastre şi în toate acţiunile noastre, şi în cele mai mărunte şi mai obişnuite.

Isus este calea. El a lăsat în această lume urmele curate ale paşilor săi, semne de neşters pe care nici trecerea anilor, nici perfidia duşmanului nu au reuşit să le şteargă. Iesus Christus heri, et hodie; ipse et in saecula (Isus Cristos ieri şi astăzi, şi în veci²). Cât îmi place să amintesc acest lucru! Isus Cristos, acelaşi care a trăit ieri pentru apostoli şi oamenii care l-au căutat, trăieşte azi pentru noi şi va trăi de-a lungul secolelor. Suntem noi, oamenii, cei care uneori nu reuşim să îi descoperim chipul, mereu prezent, pentru că privim cu ochi obosiţi sau tulburi. Acum, la începutul acestui timp de rugăciune lângă tabernacol, cere-i, ca acel orb din evanghelie: Domine, ut videam³!; Doamne, fă să văd! Să se umple inteligenţa mea de lumină şi să pătrundă cuvântul lui Cristos în mintea mea; să se înrădăcineze în sufletul meu viaţa sa, ca să mă transforme în faţa gloriei eterne.

Isus Cristos, Domnul nostru, s-a întrupat şi a luat natura noastră, pentru a se arăta omenirii ca model al tuturor virtuţilor. Învăţaţi de la mine – este chemarea – că sunt blând şi umil cu inima⁵.

Mai târziu, când le explică apostolilor semnul după care vor fi recunoscuţi ca fiind creştini, nu spune: pentru că sunteţi umili. El este puritatea cea mai sublimă, mielul imaculat. Nimeni nu ar putea să îi întineze sfinţenia fără pată⁶. Dar nici nu spune: îşi vor da seama că sunt în faţa discipolilor mei pentru că sunteţi caşti şi curaţi.

A trecut prin această lume cu cea mai completă detaşare de bunurile pământeşti. Fiind Creator şi Domn al întregului Univers, îi lipsea chiar şi un loc unde să îşi rezeme capul⁷. Cu toate acestea, nu spune: Vor şti că sunteţi dintre ai mei, pentru că nu v-aţi agăţat de bogăţii. Rămâne patruzeci de zile şi nopţi în deşert, în post strict⁸, înainte de a se dedica predicării evangheliei. Şi, la fel, nu le spune alor săi: vor înţelege că îl slujiţi pe Dumnezeu, pentru că nu sunteţi mâncători şi băutori.

Trăsătura care îi va distinge pe apostoli, pe creştinii autentici din toate timpurile, am auzit-o: După aceasta – exact după aceasta – vă vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii⁹.

Mi se pare perfect logic că fiii lui Dumnezeu au fost mereu mişcaţi – ca tine şi eu, în aceste momente – în faţa acestei insistenţe a Învăţătorului. Domnul nu stabileşte ca probă a fidelităţii discipolilor săi minunile sau miracolele nemaiauzite, deşi le-a conferit puterea de a le face, în Duhul Sfânt. Ce le spune? Vor şti că sunteţi discipolii mei dacă vă iubiţi unii pe alţii¹⁰.

Umanitatea preasfântă a lui Cristos

Cum putem depăşi aceste neplăceri? Cum vom reuşi să ne întărim în acea hotărâre, care începe să ni se pară foarte apăsătoare? Inspirându-ne din modelul pe care ni-l arată preasfânta Fecioară, mama noastră: un drum foarte lat, care în mod necesar trece prin Isus.

Pentru a ne apropia de Dumnezeu trebuie să o luăm pe drumul drept, care este umanitatea preasfântă a lui Cristos. Pentru aceasta, recomand mereu să se citească acele cărţi care relatează patimile Domnului. Aceste scrieri, pline de sinceră pietate, ni-l aduc în minte pe Fiul lui Dumnezeu, om ca şi noi şi Dumnezeu adevărat, care iubeşte şi suferă în trupul său pentru mântuirea lumii.

Să ne oprim asupra uneia dintre devoţiunile cele mai răspândite între creştini, rugăciunea sfântului Rozariu. Biserica ne îndeamnă să contemplăm misterele: pentru ca să se întipărească în mintea şi în imaginaţia noastră, cu bucuria, durerea şi gloria sfintei Maria, exemplul uimitor al Domnului, în cei treizeci de ani ascunşi ai săi, în cei trei ani în care a predicat, în patimile sale cumplite şi în glorioasa sa înviere.

A-l urma pe Cristos: acesta este secretul. Să-l însoţim atât de aproape, încât să trăim cu el, ca acei primi doisprezece; atât de aproape, încât să ne identificăm cu el. Nu vom întârzia să afirmăm, dacă nu am pus obstacole în calea harului, că ne-am îmbrăcat cu Domnul nostru Isus Cristos¹². Se reflectă Domnul în comportarea noastră, ca într-o oglindă. Dacă oglinda este aşa cum trebuie, va capta chipul plin de blândeţe al Mântuitorului nostru, fără a-l desfigura, fără a-l schimonosi: iar ceilalţi vor avea posibilitatea de a-l admira, de a-l urma.

În această strădanie de a ne identifica cu Cristos, descoperim patru etape: să-l căutăm, să-l găsim, să ne apropiem de el şi să-l iubim. Poate vă veţi da seama că sunteţi în prima etapă. Căutaţi-l cu sete, căutaţi-l în voi înşivă cu toate puterile voastre. Dacă lucraţi cu acest sârg, îndrăznesc să garantez că deja l-aţi găsit, şi că aţi început să vă apropiaţi de el şi să-l iubiţi, şi să aveţi discuţia voastră cu el, în ceruri¹³.

Îl rog pe Domnul să ne hotărâm să hrănim în sufletele noastre unica ambiţie nobilă, singura care merită: să mergem alături de Isus Cristos, cum au mers mama sa binecuvântată şi sfântul Iosif, cu ardoare, cu abnegaţie, fără a neglija nimic. Vom fi părtaşi la fericirea prieteniei divine – într-o reculegere interioară, compatibilă cu îndatoririle noastre profesionale şi cu cele de cetăţean –, şi îi vom mulţumi pentru delicateţea şi claritatea cu care el ne învaţă să îndeplinim voinţa Tatălui nostru care locuieşte în ceruri.

Preasfânta Treime

Am început cu rugăciuni vocale, simple, încântătoare, pe care le-am învăţat în copilăria noastră, şi pe care nu am vrea să le abandonăm niciodată. Rugăciunea, care a început cu această ingenuitate puerilă, se dezvoltă acum în făgaş larg, domol şi sigur, pentru că urmează pasul prieteniei cu acela care a afirmat: Eu sunt calea²⁸. Dacă îl iubim pe Cristos astfel, dacă cu divină îndrăzneală ne refugiem în rana pe care lancea a lăsat-o în coasta sa, se va îndeplini promisiunea Învăţătorului: Dacă cineva mă iubeşte, îmi va păstra cuvântul, iar Tatăl meu îl va iubi şi noi vom veni la el şi vom locui la el²⁹.

Inima are nevoie atunci, de a o deosebi şi de a o adora pe fiecare dintre persoanele divine. Într-un fel, este o descoperire, pe care o face sufletul în viaţa supranaturală, ca una dintre acele mici fiinţe care îşi deschide ochii asupra existenţei. Şi discută cu dragoste cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Duhul Sfânt; şi se supune cu uşurinţă acţiunii Duhului Sfânt dătător de viaţă, care ne dăruieşte fără să merităm: darurile şi virtuţile supranaturale!

Drumul se termină la sosirea în sat, şi celor doi care – fără să-şi dea seama – au fost atinşi în străfundul sufletului de cuvântul şi dragostea lui Dumnezeu făcut om, le pare rău că pleacă. Pentru că Isus îi salută şi dădu să meargă mai departe⁴³. Domnul nostru nu se impune niciodată. Vrea să îl chemăm liberi, de când am întrevăzut puritatea dragostei, pe care ne-a pus-o în suflet. Trebuie să-l reţinem cu forţă şi să îl rugăm: Rămâi cu noi, căci se lasă seara şi ziua e de acum pe sfârşite⁴⁴, se face noapte.

Aşa suntem: mereu puţin îndrăzneţi, poate din lipsă de sinceritate, sau poate din pudoare. În adânc, gândim: Rămâi cu noi, pentru că ne dau târcoale în suflet tenebrele, şi doar tu eşti lumină, doar tu poţi linişti această nelinişte care ne consumă. Pentru că între lucrurile frumoase, oneste, să nu-l ignorăm pe cel care este cel dintâi: să-l avem mereu pe Dumnezeu⁴⁵.

Şi Isus rămâne. Ni se deschid ochii, ca aceia ai lui Cleopa şi ai însoţitorului lui, când Isus împarte pâinea; şi chiar dacă el dispare din vederea noastră, vom fi în stare să începem din nou drumul – când se face noapte –, pentru a le vorbi celorlalţi despre el, pentru că atâta bucurie nu încape într-un singur piept.

Drumul spre Emaus. Dumnezeul nostru a umplut de dulceaţă acest nume. Iar Emaus este lumea întreagă, pentru că Domnul a deschis drumurile divine ale pământului.