Lista numerelor

Drumul creştinului

Ce limpede apare învăţătura lui Cristos! Ca de obicei, să deschidem Noul Testament, de data aceasta la capitolul 11 după sfântul Matei: Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inimă⁴. Îţi dai seama? Trebuie să învăţăm de la El, de la Isus, unicul nostru model. Dacă vrei să mergi înainte prevenind greşelile şi rătăcirile, nu trebuie decât să mergi pe unde El a mers, să-ţi sprijini tălpile pe amprenta paşilor săi, să te scufunzi în inima sa umilă şi răbdătoare, să bei din izvorul poruncilor şi al devoţiunilor sale; într-un cuvânt, trebuie să te identifici cu Isus Cristos, trebuie să încerci să te transformi cu adevărat în alt Cristos între fraţii tăi, oamenii.

Ca să nu existe nicio neînţelegere, să citim alt fragment după sfântul Matei. În capitolul 16, Domnul îşi explică mai precis doctrina: Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească⁵. Drumul lui Dumnezeu este unul al renunţării, al mortificării, al dăruirii, dar nu al tristeţii sau al descurajării.

Uită-te la exemplul lui Cristos, din ieslea din Betleem până la tronul Calvarului. Gândeşte-te la abnegaţia sa, la privaţiunile pe care le-a suferit: foame, sete, oboseală, căldură, nesomn, maltratări, neînţelegeri, lacrimi⁶...; şi bucuria sa de a salva omenirea întreagă. Mi-ar plăcea dacă acum ţi-ai întipări profund în minte şi în inimă – ca să meditezi asupra acestui lucru de multe ori şi să îl traduci în consecinţe practice – acel rezumat făcut de sfântul Paul, când i-a invitat pe cei din Efes să urmeze fără şovăială paşii Domnului: Deveniţi, aşadar, imitatorii lui Dumnezeu, ca nişte copii dragi, şi trăiţi în iubire, precum şi Cristos ne-a iubit şi s-a dat pentru noi ca ofrandă şi jertfă de bună mireasmă⁷.

Cu ochii la ţintă

Dacă vă amintesc aceste adevăruri dure, este pentru a vă invita să examinaţi atent motivele care impulsionează comportamentul vostru, cu scopul de a îndrepta ceea ce trebuie îndreptat, oferind totul slujirii lui Dumnezeu şi a fraţilor voştri, oamenilor. Iată că Domnul a trecut de partea noastră, ne-a privit cu dragoste şi ne-a dat o sfântă chemare, nu întemeiată pe faptele noastre, ci pe hotărârea şi pe harul său. Acesta ne-a fost dat în Cristos Isus înainte de timpurile veşnice¹⁴.

Purificaţi-vă intenţia, ocupaţi-vă de toate lucrurile din dragoste pentru Dumnezeu, îmbrăţişând cu bucurie crucea fiecărei zile. Am repetat de mii de ori, pentru că cred aceste idei trebuie să fie sculptate în inima creştinilor: când nu ne limităm să tolerăm şi, în schimb, iubim contrazicerea, durerea fizică sau morală şi i-o oferim lui Dumnezeu, ca ispăşire pentru păcatele noastre personale şi pentru păcatele tuturor oamenilor, atunci vă asigur că această durere nu este apăsătoare.

Nu se mai duce o cruce oarecare, se descoperă crucea lui Cristos, cu consolarea că Mântuitorul se încarcă cu suportarea greutăţii. Noi colaborăm, ca Simon din Cirene care, când se întorcea de la munca pe câmpul său, gândindu-se la o meritată pauză, s-a văzut silit să pună umărul ca să îl ajute pe Isus¹⁵. A fi cireneanul voluntar a lui Cristos, a însoţi atât de îndeaproape umanitatea lui în suferinţă, redusă la cea mai de jos stare, pentru un suflet îndrăgostit nu înseamnă o nefericire, aduce certitudinea apropierii lui Dumnezeu, care ne binecuvântează cu această alegere.

Foarte des, nu puţini oameni au remarcat cu uimire bucuria pe care, slavă lui Dumnezeu, o au şi o transmit fiii mei din Opus Dei. În faţa evidenţei acestei realităţi, răspund mereu cu aceeaşi explicaţie, pentru că nu ştiu alta: fundamentul fericirii lor constă în a nu se teme de viaţă, nici de moarte, în a nu se speria în faţa necazurilor, în efortul cotidian de a trăi cu spirit de sacrificiu, dispuşi constant – în pofida mizeriei şi a slăbiciunii personale – să se nege pe ei înşişi, astfel încât să facă drumul creştin mai plăcut şi mai plin de iubire pentru ceilalţi.

Întoarce din nou privirea asupra vieţii tale şi cere-i iertare pentru acest detaliu şi pentru acela care apare imediat în faţa ochilor conştiinţei tale; pentru folosirea rea a limbii; pentru aceste gânduri care se învârtesc continuu în jurul tău; pentru această judecată critică acceptată care te preocupă prosteşte, provocându-ţi o veşnică nelinişte şi agitaţie... Puteţi fi foarte fericiţi! Dumnezeu ne vrea fericiţi, îmbătaţi de bucurie, mergând pe aceleaşi drumuri ale fericirii pe care el le-a parcurs! Ne simţim nefericiţi doar când ne încăpăţânăm să ne abatem de la drum şi pornim pe acea cale a egoismului şi a senzualităţii; şi, mult mai rău, dacă o apucăm pe cea a ipocriţilor.

Creştinul trebuie să se manifeste autentic, credibil, sincer în toate lucrările sale. Din comportamentul său trebuie să transpară un spirit: cel al lui Cristos. Dacă cineva are pe această lume obligaţia de a se dovedi consecvent, acela este creştinul, pentru că a primit ca depozit spre păstrare, pentru a-l fructifica, acest dar²⁵, adevărul care eliberează, care salvează²⁶ Părinte, mă veţi întreba, cum voi reuşi această sinceritate a vieţii? Isus Cristos a încredinţat Bisericii sale toate mijloacele necesare; ne-a învăţat să ne rugăm, să vorbim cu Tatăl său ceresc; ne-a trimis Duhul său, marele necunoscut, care acţionează în sufletul nostru: şi ne-a lăsat aceste semne vizibile ale harului care sunt sacramentele. Foloseşte-le. Intensifică-ţi viaţa de pietate. Roagă-te în fiecare zi şi nu îţi îndepărta niciodată umerii de povara plină de bucurie a crucii Domnului,

A fost Isus Cristos cel care te-a invitat să îl urmezi ca un bun discipol, cu scopul ca tu să îţi realizezi trecerea pe pământ semănând pacea şi bucuria pe care această lume nu le poate da. Pentru aceasta – insist –, trebuie să mergem fără teamă de viaţă şi fără teamă de moarte, fără a evita cu orice preţ durerea, care pentru un creştin este mereu mijloc de purificare şi prilej de a-i iubi cu adevărat pe fraţii săi, profitând de miile de împrejurări ale vieţii obişnuite.

A trecut timpul. Trebuie să pun punct acestor consideraţii, cu care am încercat să îţi mişc sufletul, pentru ca tu să răspunzi concretizând câteva hotărâri, puţine, dar bine determinate. Gândeşte-te că Dumnezeu te vrea fericit şi că, dacă tu pui din partea ta ceea ce poţi, vei fi fericit, foarte fericit, extrem de fericit, deşi în niciun moment nu îţi lipseşte crucea. Dar această cruce acum nu mai este un eşafod, ci tronul de pe care domneşte Cristos. Iar alături de el, mama lui, mama noastră, de asemenea. Sfânta Fecioară îţi va da puterea de care mai ai nevoie pentru a merge cu hotărâre pe urmele paşilor Fiului său.

Imaginaţi-vă deseori în mijlocul personajelor Noului Testament. Savuraţi acele scene mişcătoare în care Învăţătorul acţionează cu gesturi divine şi umane, sau relatează cu sensuri umane şi divine istoria sublimă a iertării, cea a dragostei sale neîntrerupte pentru fiii săi. La fel, sesizăm noi acum cerul în actualitatea perenă a evangheliei; se palpează, se observă, se poate afirma că se atinge cu mâinile protecţia divină; un sprijin care câştigă în vigoare, când mergem înainte în pofida poticnelilor, când începem şi reîncepem, pentru că aceasta este viaţa interioară, trăită cu speranţa în Dumnezeu.

Fără această râvnă de a depăşi obstacolele dinăuntru şi din afară, nu ni se va acorda premiul. Atletul nu primeşte cununa dacă nu a luptat după regulă²¹, şi nu ar fi autentică lupta, dacă ar lipsi adversarul cu care să lupţi. Prin urmare, dacă nu există adversar, nu va fi cununa; pentru că nu se poate avea un învingător acolo unde nu este un învins²².

Departe de a ne descuraja, contrarietăţile trebuie să fie un stimulent pentru a creşte ca creştini: în această luptă ne sfinţim, iar munca noastră apostolică dobândeşte mai mare eficienţă. Meditând asupra acestor momente în care Isus Cristos – în Grădina Măslinilor şi, mai târziu, în abandonul şi în batjocura crucii – acceptă şi iubeşte voinţa Tatălui, în timp ce simte greutatea imensă a patimilor, trebuie să ne convingem că pentru a-l imita pe Cristos, pentru a fi buni discipoli ai săi, trebuie să-i urmăm sfatul: Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească²³. Pentru aceasta, îmi place să îi cer lui Isus, pentru mine: Doamne, nicio zi fără cruce! Astfel, cu harul divin, se va întări caracterul nostru şi vom sluji drept sprijin Domnului nostru, dincolo de mizeriile noastre personale.

Înţelegeţi: dacă, bătând un cui în perete, nu întâlniţi rezistenţă, ce aţi putea să atârnaţi acolo? Dacă nu ne întărim, cu ajutor divin, prin sacrificiu , nu vom atinge condiţia de instrumente ale Domnului. În schimb, dacă ne hotărâm să profităm cu bucurie de contrarietăţi, din dragoste pentru Dumnezeu, nu ne va fi greu în faţa a ceea ce este dificil şi neplăcut, în faţa a ceea ce este dur şi incomod, să exclamăm cu apostolii Iacob şi Ioan: Putem²⁴!

Cu privirea la cer

Să creştem în speranţă, pentru că în acest fel ne vom întări în credinţă, adevăratul temei al celor nădăjduite, dovada lucrurilor nevăzute³⁰. Să creştem în această virtute, care înseamnă să îl rugăm pe Domnul să crească în noi caritatea lui, pentru că avem încredere cu adevărat doar în ceea ce iubim din toate puterile. Şi merită să îl iubim pe Domnul. Voi aţi experimentat, ca şi mine, că persoana îndrăgostită se dăruieşte total, într-o sintonie minunată, în care inimile bat pentru aceeaşi iubire. Şi ce va fi dragostea lui Dumnezeu? Nu ştiţi că pentru fiecare dintre noi a murit Cristos? Da, pentru această inimă a noastră, săracă, mică, s-a consumat sacrificiul mântuitor al lui Isus.

Deseori ne vorbeşte Domnul despre premiul pe care l-a câştigat pentru noi cu moartea sa şi cu învierea sa. Da, eu mă duc să vă pregătesc un loc. Iar când voi fi plecat să vă pregătesc un loc, voi veni din nou şi vă voi lua cu mine, ca să fiţi unde sunt eu³¹. Cerul este ţinta căii noastre pământeşti. Isus Cristos ne-a precedat şi acolo, în compania Fecioarei şi a sfântului Iosif – pe care îl venerez atât de mult –, a îngerilor şi a sfinţilor, aşteaptă sosirea noastră.

Nu au lipsit niciodată ereticii – chiar şi în perioada apostolilor – care au încercat să le smulgă creştinilor speranţa. Dacă se predică dar că Isus a înviat din morţi, cum de spun unii printre voi că nu există o înviere a morţilor? Dacă nu există o înviere a morţilor, nici Cristos nu a înviat. Dar dacă Cristos nu a înviat, atunci predica voastră este deşartă; deşartă şi credinţa voastră³².... Divinitatea drumului nostru – Isus, cale, adevăr şi viaţă³³ – este garanţia sigură care se termină în fericirea eternă, dacă nu ne îndepărtăm de el.

Dar să nu uitaţi că a fi cu Isus înseamnă, cu siguranţă, să ne întâlnim cu crucea lui. Când ne abandonăm în mâinile lui Dumnezeu, se întâmplă deseori ca el să permită să gustăm durerea, singurătatea, contradicţiile, calomniile, defăimările, ironiile, interioare şi exterioare: pentru că vrea să ne conformăm chipului şi asemănării lui şi permite, de asemenea, să ni se spună nebuni şi să fim luaţi drept neştiutori.

Este momentul să iubim mortificarea pasivă, care vine – pe ascuns sau cu neruşinare şi insolenţă – când nu o aşteptăm. Vor ajunge să fie rănite oile, cu pietre care ar fi trebuit aruncate asupra lupilor: cel care îl urmează pe Cristos va vedea pe pielea sa că aceia care ar trebui să îl iubească se poartă cu el într-un mod care merge de la neîncredere la ostilitate, de la suspiciune la ură. Îl privesc cu suspiciune, ca pe un mincinos, pentru că nu cred că ar putea avea o relaţie personală cu Dumnezeu, o viaţă interioară; în schimb, faţă de un ateu sau de un indiferent, aceiaşi oameni de obicei zvăpăiaţi şi neruşinaţi, se umplu de amabilitate şi de înţelegere.

Şi poate că Domnul permite ca discipolul său să se vadă atacat cu arma, care niciodată nu face cinste celui care o foloseşte, a injuriilor personale; cu folosirea locurilor comune, rod tendenţios şi vinovat al unei propagande masive şi mincinoase: pentru că nu toţi au bun simţ şi măsură.

Cei care sprijină o teologie incertă şi o morală relaxată, fără frâne; cei care urmează după bunul lor plac o Liturghie îndoielnică, cu o disciplină de hippies şi o conducere iresponsabilă, nu este de mirare că propagă împotriva celor care doar vorbesc despre Isus Cristos zvonuri, suspiciuni, false denunţuri, ofense, maltratări, umilinţe, bârfe şi batjocuri de toate felurile.

Aşa sculptează Isus sufletele alor săi, fără să înceteze să le dea în interior seninătate şi bucurie, pentru că înţeleg foarte bine că – alăturând sute de minciuni – demonii nu sunt capabili să facă un adevăr: şi întipăreşte în vieţile lor convingerea că le va fi uşor doar când se hotărăsc să nu le fie.