Lista numerelor

Poate vreunul dintre voi crede că mă refer exclusiv la anumite persoane alese. Nu vă amăgiţi atât de uşor, mânaţi de laşitate sau de comoditate. Simţiţi, în schimb, imperativul divin de a fi fiecare un alt Cristos, ipse Christus, însuşi Cristos; în puţine cuvinte, imperativul ca întreaga noastră comportare să fie în concordanţă cu normele credinţei, căci nu este a noastră – cea ce trebuie s-o cautăm – o sfinţenie de categoria a doua, care nu există. Şi principala cerinţă care ni se impune – conformă cu natura noastră –, constă în a iubi: Dragostea este legătura desăvârşirii¹⁰; caritatea, pe care trebuie să o practicăm în acord cu cerinţele explicite pe care însuşi Dumnezeu le stabileşte: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta¹¹, fără să ne rezervăm nimic. În aceasta constă sfinţenia.

Isus s-a dăruit pe Sine însuşi, a pătimit din dragoste. Şi tu, discipol al lui Cristos; fiu preferat al lui Dumnezeu; tu, care ai fost răscumpărat cu preţul crucii; tu de asemenea trebuie să fii dispus să te negi pe tine însuţi. De aceea, oricare ar fi circumstanţele concrete în care ne aflăm, nici tu, nici eu nu putem avea o comportare egoistă, îmburghezită, comodă, împrăştiată..., – iartă-mi sinceritatea – prostească! Dacă urmăreşti stima oamenilor şi îţi doreşti să fii stimat şi apreciat, şi nu cauţi altceva decât o viaţă plăcută, te-ai abătut de la drum... În oraşul sfinţilor, sunt lăsaţi să intre şi să se odihnească şi să domnească cu regele pentru eternitate doar cei care merg pe calea aspră, îngustă şi strâmtă a necazurilor⁸.

Trebuie să te hotărăşti voluntar să te încarci cu crucea. Dacă nu, vei spune din gură că îl imiţi pe Cristos, dar faptele tale vor dezminţi acest lucru; aşa nu vei reuşi să îl cunoşti în intimitate pe Învăţător, nici nu îl vei iubi cu adevărat. Este imperios necesar ca noi, creştinii, să ne convingem bine de această realitate: nu mergem lângă Domnul când nu ştim să ne privăm spontan de atâtea lucruri pe care le cer capriciul, vanitatea, huzurul, interesul... Nu trebuie să treacă nicio zi fără să o fi condimentat cu harul şi sarea mortificării. Şi alungă această idee că eşti, atunci, redus la o fiinţă nefericită. Sărmană fericire va fi a ta, dacă nu înveţi să te învingi pe tine însuţi, dacă te laşi strivit şi dominat de pasiunile şi de veleităţile tale, în loc să-ţi iei crucea cu vitejie.

Poate că până în acest moment nu ne-am simţit îndemnaţi să urmăm atât de îndeaproape paşii lui Cristos. Poate nu am înţeles că putem uni micile noastre renunţări cu sacrificiul lui ispăşitor; pentru păcatele noastre, pentru păcatele omului din toate epocile, pentru această lucrare stricată de Lucifer care continuă să-i opună lui Dumnezeu acel non serviam! al său. Cum vom îndrăzni să spunem fără ipocrizie: Doamne, mă dor ofensele care rănesc inima ta binevoitoare, dacă nu ne hotărâm să ne privăm de un nimic sau să oferim un sacrificiu minuscul pentru slava dragostei sale? Penitenţa – adevărata reparaţie – ne lansează pe drumul încredinţării, al carităţii. Dăruirea pentru a repara şi caritate pentru a-i ajuta pe ceilalţi, la fel cum Cristos ne-a ajutat pe noi.

De acum înainte, grăbiţi-vă să iubiţi. dragostea ne va împiedica plângerile, protestele. Pentru că deseori suportăm contrarietăţile, da; dar ne plângem; şi atunci, pe lângă faptul că pierdem harul lui Dumnezeu, îi retezăm calea pentru viitoare cerinţe. Hilarem enim datorem diligit Deus²⁴. Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dăruieşte cu bucurie, cu spontaneitatea care se naşte dintr-o inimă îndrăgostită, fără zarva celui care se dăruieşte ca şi cum ar face o favoare.

Pentru a da un făgaş rugăciunii, obişnuiesc – poate vă ajută, de asemenea, pe unii dintre voi – să materializez chiar şi ceea ce este mai spiritual. Domnul nostru folosea acest procedeu. Îi plăcea să înveţe prin parabole, extrase din mediul care îl înconjura: parabola păstorului şi a oilor, cea a viei şi a lăstarilor, a bărcilor şi a mrejelor, a seminţei aruncate de semănător...

În sufletul nostru a căzut cuvântul lui Dumnezeu. Ce fel de pământ i-am pregătit? Sunt multe pietre? Este acoperit de mărăcini? Este, poate, un loc prea călcat de paşi exclusiv omeneşti, mici, fără avânt? Doamne, fie ca parcela mea să fie pământ bun, fertil, expus generos la ploaie şi la soare; să încolţească sămânţa ta; să producă spice îmbelşugate, grâu bun.

Eu sunt viţa, iar voi sunteţi lăstarii³⁰. A venit septembrie şi sunt butucii de viţă plini de vlăstare lungi, subţiri, flexibile şi noduroase, încărcate de rod, gata deja pentru cules. Priviţi aceşti lăstari plini de rod, pentru că îşi iau sevă din trunchi: doar aşa s-au putut transforma în boabe dulci şi coapte, care vor umple de bucurie privirea şi inima oamenilor³¹, acei minusculi muguri de acum câteva luni. În sol rămân, poate, câteva beţişoare nelegate, pe jumătate îngropate. Erau tot vlăstari, dar seci, uscaţi, Sunt simbolul cel mai grăitor al sterilităţii. Fără de mine nu puteţi face nimic³².

Comoara. Imaginaţi-vă bucuria imensă a norocosului care o găseşte. Se termină strâmtorările, neliniştile. Vinde tot ce are şi cumpăr acel pământ. Toată inima lui bate acolo: unde îşi ascunde bogăţia³³. Comoara noastră este Cristos; nu trebuie să ne fie greu să aruncăm peste bord tot ceea ce ar putea să fie o greutate, ca să îl putem urma. Şi barca, fără acest balast inutil, va naviga drept spre portul sigur al iubirii lui Dumnezeu.

Admirând şi iubind cu adevărat umanitatea sfântă a lui Isus, vom descoperi una câte una rănile sale. Şi în aceste momente de pătimire pasivă, dureroase, puternice, de lacrimi dulci şi amare pe care reuşim să le ascundem, simţim nevoia să ajungem în interiorul fiecăreia dintre acele sfinte răni: pentru a ne purifica, pentru a ne bucura cu acest sânge răscumpărător, pentru a ne întări. Vom zbura ca porumbeii care, după cum spune Scriptura¹⁴, se adăpostesc în găurile din stânci, pe timp de furtună. Ne ascundem în acest refugiu, pentru a găsi intimitatea cu Cristos: şi vom vedea că glasul său său este blând, iar chipul său este frumos¹⁵, pentru că aceia care ştiu că vocea lui este blândă şi plăcută sunt cei care au primit harul evangheliei, care îi face să spună: Tu ai cuvintele vieţii veşnice¹⁶.