CETĂŢENIE

Lumea ne aşteaptă. Da! Noi iubim cu pasiune această lume, pentru că Dumnezeu ne-a învăţat așa: «sic Deus dilexit mundum…» – astfel a iubit Dumnezeu lumea; şi pentru că este cadrul câmpului nostru de luptă – o minunată luptă a milosteniei –, pentru ca toţi să ajungem la acea pace pe care Cristos a venit să o instaureze.

Domnul a avut pentru noi acest rafinament în dragoste: să ne îngăduie să cucerim pământul pentru El.

El – totdeauna atât de umil – a dorit să se limiteze la a face acest lucru posibil… Nouă ne-a lăsat partea cea mai uşoară şi cea mai plăcută: aceea a acţiunii şi a triumfului.

Lumea… – „Aceasta este treaba noastră” –. Și afirmi asta după ce ţi-ai întors privirea și capul spre cer, cu siguranţa plugarului care-şi trece privirea peste propria-i recoltă: – «regnare Christum volumus» – vrem ca El să domnească peste acest pământ care-I aparţine.

„Este un timp de speranţă şi trăiesc din această comoară. Nu este o frază, Părinte– îmi spui tu–, este o realitate”.

Atunci…, lumea întreagă, toate valorile omeneşti care te atrag cu o forţă enormă – prietenia, arta, ştiinţa, filosofia, teologia, sportul, natura, cultura, sufletele… –, depozitează-le pe toate în speranţă: în speranţa în Cristos.

Acest farmec nesubstanțial și dătător de plăcere al lumii… este atât de stăruitor. Florile de pe drum – te atrag culorile şi parfumurile lor… – şi păsările cerului, toate creaturile…

– Bietul meu fiu: este foarte rezonabil. Dacă ar fi altfel, dacă toate acestea nu te-ar fascina, ce sacrificiu I-ai oferi tu Domnului Nostru?

Vocaţia ta de creştin îţi cere să fii cu totul în Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să te ocupi de lucrurile pământești, folosindu-le cu obiectivitate așa cum sunt: pentru a I le restitui.

Este de necrezut că se poate să fii atât de „fericit în această lume în care atâţia se încăpăţânează să trăiască atât de trist, pentru că îşi urmează egoismul, ca şi cum totul s-ar sfârşi aici, jos…

– Nu fi dintre aceia… corectează-te în fiecare clipă.

Lumea este rece, dă impresia că este adormită. – Adesea, din postul tău de observaţie, te uiți la ea cu o privire care i-ar da foc. Să se trezească, Doamne!

– Canalizează-ţi nerăbdarea cu certitudinea că, dacă ştim să ne ardem bine viaţa, vom propaga focul în toate colțurile… şi panorama se va schimba.

Fidelitatea – slujirea lui Dumnezeu şi a sufletelor –, pe care ţi-o cer mereu, nu este entuziasmul facil, ci celălalt, acela care se cucerește pe stradă, văzând cât de mult este de făcut în toate părțile.

Un bun fiu al lui Dumnezeu trebuie să fie foarte uman. Dar nu într-atât încât să degenereze în vulgar și prost crescut.

Este greu să îl atragem pe fiecare printr-o muncă tăcută, prin îndeplinirea conştiincioasă a obligaţiilor noastre de cetăţeni, pentru ca apoi să ne cerem drepturile și să le punem în serviciul Bisericii şi societăţii.

Este greu… dar este foarte eficient.

Nu este adevărat că există o opoziție între a fi un bun catolic şi a servi cu fidelitate societatea civilă. Așa cum nu au de ce să intre în conflict Biserica şi Statul, în exerciţiul legitim al autorităţii fiecăruia, în vederea misiunii pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o.

Mint – chiar aşa: mint! – aceia care afirmă contrariul. Sunt aceiaşi care, în numele unei false libertăţi, ar vrea în mod „amabil” întoarcerea în catacombe a catolicilor.

Iată sarcina ta de cetăţean creştin: să îți aduci contribuția pentru ca dragostea şi libertatea lui Cristos să domnească peste toate manifestările vieţii moderne: cultura şi economia, munca şi odihna, viaţa de familie şi conviețuirea socială.

Un fiu al lui Dumnezeu nu poate susține teorii de clasă, pentru că îl interesează problemele tuturor oamenilor... Și încearcă să ajute la rezolvarea lor cu dreptatea și caritatea Mântuitorului nostru.

Apostolul ne-a arătat deja aceasta, când ne-a scris că pentru Domnul nu contează caracteristicile personale și nu a ezitat să traducă astfel cuvintele Lui: nu există decât o singură rasă, rasa fiilor lui Dumnezeu!

Cei care aparţin lumii se străduiesc să facă sufletele să Îl piardă pe Dumnezeu cât mai curând posibil; și apoi, să piardă și lumea. Ei nu iubesc această lume a noastră. O exploatează, călcându-i în picioare pe alţii. Nu fi şi tu victima acestei duble escrocherii!

Unii trăiesc tot timpul în amărăciune. Totul le provoacă neliniște. Adorm cu o obsesie fizică: această evadare, singura posibilă, va dura aşa de puţin. Se trezesc cu sentimentul dăunător şi descurajant că au încă o zi în faţa lor.

Mulţi au uitat că Domnul ne-a pus în această lume în drumul nostru spre fericirea veşnică; şi nu se gândesc că o vor putea atinge numai aceia care merg, pe pământ, cu bucuria fiilor lui Dumnezeu.

Prin comportamentul tău de cetăţean creştin, arată oamenilor diferenţa dintre a trăi trist și a trăi bucuros; între a te simți timid și a te simți îndrăzneț; între a te comporta precaut, cu duplicitate… – cu ipocrizie! – şi a te comporta ca oamenii onești și dintr-o bucată. – Într-un cuvânt, dintre starea lumească şi aceea de fii ai lui Dumnezeu.

O eroare fundamentală de care trebuie să te ferești: a gândi că obiceiurile şi cerinţele – nobile şi legitime – ale timpului şi mediului tău nu pot fi orânduite şi acordate la sfințenia doctrinei morale a lui Isus Cristos.

Observă că am precizat: cele care sunt nobile şi legitime. Celelalte nu au drept de cetăţenie.

Religia nu poate fi separată de viaţă, nici în teorie, nici în realitatea cotidiană.

De departe –bacolo, la orizont – cerul pare că se unește cu pământul. Nu uita că locul în care, într-adevăr, pământul și cerul se unesc este în inima ta de copil al lui Dumnezeu.

Nu putem sta cu mâinile încrucişate atunci când o persecuţie subtilă condamnă Biserica să moară de inaniţie, azvârlind-o afară din viaţa publică şi, mai ales, împiedicând-o să intervină în educaţie, în cultură, în viaţa de familie.

Aceste drepturi nu ne aparţin nouă: ele aparţin lui Dumnezeu şi El ni le-a încredinţat nouă, catolicilor… pentru a le exercita.

Multe realităţi materiale, tehnice, economice, sociale, politice, culturale…, lăsate în voia lor sau în mâinile celor cărora le lipsește lumina credinţei noastre, se transformă în obstacole formidabile pentru viaţa supranaturală; ele constituie un fel de atelier păzit, închis și ostil Bisericii.

Tu, pentru că ești creștin – cercetător, om de litere, om de ştiinţă, om politic, muncitor… –, ai datoria să sfinţeşti aceste realităţi. Aminteşte-ţi că întregul univers – scrie Apostolul – geme ca în durerile facerii, aşteptând eliberarea copiilor lui Dumnezeu.

Să nu dorești să faci din lume o mânăstire; aceasta ar însemna dezordine… Dar nici să faci din Biserică o facţiune pământească, pentru că aceasta ar echivala cu o trădare.

Ce trist este să ai o mentalitate de Cezar şi să nu înțelegi libertatea celorlalţi cetăţeni, în chestiunile pe care Dumnezeu le-a lăsat liberului arbitru al oamenilor.

„Cine a spus că, pentru a ajunge la sfinţenie, trebuie să te refugiezi într-o chilie sau în singurătatea muntelui?”, se întreba mirat, un bun tată de familie; şi adăuga „atunci nu persoanele, ci chilia sau muntele ar fi sfinte. Se pare că s-a uitat ceea ce Domnul ne-a spus clar tuturor: fiţi sfinţi, aşa cum Tatăl Meu Ceresc este sfânt”.

– Am comentat numai atât: „Domnul Nostru, pe lângă faptul că vrea să fim sfinți, ne acordă fiecăruia harurile oportune”.

Iubeşte-ţi patria: patriotismul este o virtute creştină. Dar dacă patriotismul se transformă într-un naţionalism care te face să priveşti cu răceală, cu dispreţ – fără milă creștină, nici dreptate – alte naţiuni, acesta este un păcat.

Nu este patriotism justificarea crimelor… şi nesocotirea drepturilor celorlalte popoare.

Apostolul a scris, de asemenea: „nu este nicio diferenţă între păgân şi evreu, între circumcis și necircumcis, între barbar și scit, între sclav şi om liber, căci Cristos este totul şi se găseşte în toţi”.

Aceste cuvinte au aceeaşi valoare astăzi, ca şi ieri: în faţa Domnului nu există diferenţă de naţionalitate, de rasă, de clasă, de stare socială… Fiecare dintre noi a renăscut în Cristos, pentru a deveni o creatură nouă, un copil al lui Dumnezeu; suntem toţi fraţi şi cu o fraternitate desăvârşită trebuie să ne comportăm.

Sunt mulţi ani de când am descoperit, cu multă claritate, un criteriu care va fi întotdeauna valabil: societatea, cu îndepărtarea ei de la credinţă şi de la morala creştină, are nevoie de un nou fel de a trăi și de a propaga adevărul etern al Evangheliei: chiar în mijlocul societăţii, al lumii, copiii lui Dumnezeu trebuie să strălucească prin virtuţile lor, ca torțele în întuneric – «quasi lucernae lucentes in caliginoso loco».

Vitalitatea perenă a Bisericii Catolice dă asigurarea că adevărul şi spiritul lui Cristos nu se îndepărtează de diferitele nevoi ale timpurilor.

Pentru a merge pe urmele lui Cristos, apostolul de astăzi nu trebuie să reformeze nimic,dar nici să se dezintereseze de realitatea istorică din jurul lui… – Îi este de ajuns să lucreze precum primii creştini, însufleţind mediul în care se află.

Tu, care trăieşti în mijlocul lumii, care eşti un cetăţean oarecare, în contact cu oamenii care-şi spun buni sau răi… tu trebuie să simți dorinţa constantă de a da oamenilor bucuria pe care o ai din faptul că eşti creştin.

A fost promulgat un edict al lui Cezar Augustus, care ordona înregistrarea tuturor locuitorilor Israelului. Maria şi Iosif pornesc spre Bethleem. – Nu te-ai gândit că Domnul s-a slujit de respectarea, cu fidelitate, a unei legi pentru împlinirea profeției sale?

Iubeşte şi respectă normele unei vieţi sociale oneste și nu te îndoi că îndeplinirea ta loială a datoriei va fi, de asemenea, vehiculul prin care alţii descoperă corectitudinea creştină, fruct al iubirii divine, și Îl întâlnesc pe Dumnezeu.