MUNCĂ

Munca este vocaţia originară a omului; este o binecuvântare a lui Dumnezeu, şi cei care o consideră o pedeapsă se înşală lamentabil.

Domnul, cel mai bun Tată, l-a aşezat pe primul om în Paradis «ut operaretur» – ca să muncească.

Studiul, munca: obligaţii inevitabile ale oricărui creştin; mijloace de ne a apăra împotriva duşmanilor Bisericii şi de a atrage – cu prestigiul nostru profesional – alte suflete care, fiind bune, luptă izolat. Sunt arma fundamentală pentru cel care vrea să fie apostol în mijlocul lumii.

Mă rog la Dumnezeu ca adolescenţa şi tinereţea lui Isus să-ţi servească drept model, când discuta cu învățații Templului, ca și atunci când lucra în atelierul lui Iosif.

Cei treizeci şi trei de ani ai lui Isus… treizeci au fost de tăcere şi de obscuritate, de ascultare şi de muncă…

Îmi scria un băiețandru: „idealul meu este atât de mare încât numai marea îl poate cuprinde”. – I-am răspuns: şi ce-i cu Tabernacolul, care este atât de „mic”? Şi cu atelierul atât de „comun” din Nazaret? – În măreţia lucrurilor obişnuite ne așteaptă El.

În faţa lui Dumnezeu, nicio ocupaţie nu este prin ea însăşi măreață sau măruntă. Totul dobândeşte valoarea Dragostei cu care se realizează.

Eroismul muncii constă din a „termina” fiecare îndatorire.

Insist: în simplitatea muncii tale obişnuite, în detaliile monotone ale fiecărei zile, trebuie să descoperi secretul – ascuns pentru atât de mulți – al măreției și al noutății: Dragostea.

Te ajută mult – îmi spui – acest gând: din epoca primilor creştini, cât de mulți negustori s-au făcut sfinți?

Şi vrei să dovedeşti că şi acum acest lucru este posibil… – Domnul nu te va părăsi în această strădanie.

Şi tu ai o vocaţie profesională care te „îmboldeşte”. – Ei bine, acest „imbold” este cârligul pentru a pescui oameni.

Rectifică, în consecinţă, intenţia ta şi nu uita să dobândeşti cât mai mult prestigiu profesional posibil, pentru slujirea lui Dumnezeu şi a sufletelor. Domnul contează şi El pe „aceasta”.

Pentru a termina lucrurile, trebuie să le începi.

– Pare un truism; dar cât de des îți lipsește această hotărâre simplă! Și… cât de mult se bucură satana de ineficiența ta!

Nu se poate sfinţi o muncă neglijentă din punct de vedere uman, pentru că nu trebuie să-i oferim lui Dumnezeu lucruri făcute prost.

Prin neglijarea amănuntelor pot deveni compatibile munca fără răgaz și traiul unui leneș perfect.

M-ai întrebat ce îi poţi oferi Domnului. – Nu am nevoie să mă gândesc la răspunsul meu: aceleaşi lucruri ca de obicei, dar terminate mai bine, cu o finisare de dragoste, care te va face să te gândeşti mai mult la El şi mai puţin la tine.

O misiune totdeauna actuală şi eroică pentru un creştin obişnuit: a îndeplini, cu sfinţenie, îndatoririle cele mai variate, inclusiv cele care par mai neînsemnate..

Să muncim, şi să muncim mult şi bine, fără să uităm că arma noastră cea mai bună este rugăciunea. De aceea, nu obosesc în a repeta că trebuie să fim suflete contemplative în mijlocul lumii, suflete care se străduiesc să transforme munca lor în rugăciune.

Îmi scrii din bucătăria ta, de lângă aragaz. Se înserează. E frig. Lângă tine, sora ta mai mică – ultima care a descoperit această nebunie divină de a trăi din plin vocaţia creştină –, curăţă cartofi. În aparenţă – gândeşti tu – munca ei este la fel ca înainte. Cu toate acestea este o diferenţă atât de mare!

– Este adevărat, înainte ea „doar” curăța cartofi; acum, ea se sfinţeşte curăţând cartofi.

Spui că înţelegi, încetul cu încetul, ce înseamnă un „suflet preoțesc”… Nu te supăra dacă-ţi răspund că faptele dovedesc că înţelegi doar în teorie. – În fiecare zi ţi se întâmplă acelaşi lucru: la venirea serii, atunci când îţi faci examenul de conştiinţă, sunt numai dorinţe şi hotărâri; dimineaţa şi după-amiază, în timpul lucrului, nu sunt decât obstacole şi scuze.

Oare, astfel trăieşti tu „preoția sfântă, pentru a oferi jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos?”

Când ai reînceput munca ta obişnuită, ţ-ia scăpat, parcă, un strigăt de protest: e totdeauna la fel! Iar eu ţi-am spus – da, totdeauna la fel. Dar această îndatorire banală – la fel cu aceea a colegilor tăi – trebuie să fie pentru tine o rugăciune continuă, cu aceleaşi cuvinte intime şi familiare, dar în fiecare zi pe o melodie diferită.

Este tocmai misiunea noastră de a transforma proza acestei vieţi în versuri iambice, într-un poem eroic.

«Stultorum infinitus est numerus» – numărul proştilor este infinit, scrie în Scriptură. Şi pare să crească, pe zi ce trece. – În posturile cele mai diverse, în situaţiile cele mai neaşteptate, învăluiți în mantia prestigiului care le conferă poziție – și chiar „virtuţi” – câte aiureli și câtă lipsă de judecată va trebui să înduri!

Dar nu-mi explic cum poți să pierzi sensul supranatural al vieţii şi să rămâi indiferent: condiţia ta interioară este foarte joasă, dacă suporți acest gen de situaţii – şi nu ai altă soluţie decât să le suporți! – din motive omeneşti…

Dacă nu îi ajuţi pe aceşti oameni să descopere calea, printr-o muncă responsabilă și bine făcută – sanctificată! – vei deveni şi tu ca ei – un prost –, sau complice.

Este bine să munceşti din greu, să pui umărul… Cu toate acestea, așază interesele tale profesionale la locul lor: ele sunt doar mijloace pentru a atinge un scop; ele nu pot fi niciodată considerate cel mai important lucru.

Câte dintre aceste forme de „profesionalită” fac imposibilă unirea cu Dumnezeu!

Iartă-mi insistenţa: instrumentul, mijlocul, nu trebuie să devină un scop. – Dacă, în loc să aibă greutatea ei normală, sapa ar cântări o sută de kilograme, lucrătorul nu ar putea săpa cu această unealtă; şi-ar cheltui toată energia pentru a o transporta, iar seminţele nu ar putea să prindă rădăcină, pentru că ar rămâne nesemănate.

Întotdeauna s-a petrecut acelaşi lucru: cel care lucrează, oricât de dreaptă şi de nobilă ar fi acţiunea lui, trezește cu uşurinţă gelozie, bănuieli, invidii. Dacă ocupi un post de conducere, aminteşte-ţi că aceste reticențe ale unora, cu privire la un anumit coleg, nu sunt un motiv suficient pentru a te lipsi de cel care este „țintă”, ci mai degrabă arată că el poate fi util, în întreprinderi de mai mare importanţă.

Obstacole…? – Sunt câteodată. – Dar, uneori, tu eşti acela care le inventează, din comoditate sau din laşitate. – Cu câtă dibăcie formulează diavolul un pretext sau altul, pentru a nu lucra… El ştie bine că lenea este mama tuturor viciilor.

Desfăşori o activitate neobosită. Dar te cheltuieşti în dezordine şi, în consecinţă, îţi lipseşte eficacitatea. Tu îmi aminteşti ceea ce am auzit o dată din gura cuiva foarte autorizat. Am vrut să aduc elogii unui subordonat în faţa superiorului său şi am comentat: cât lucrează! Am primit următorul răspuns: spuneţi, mai degrabă, cât se mişcă!

– Tu desfăşori o activitate neobosită şi sterilă… Doamne, cât de mult te „mişti”!

Pentru a micşora importanţa muncii altuia, ai șoptit: nu şi-a făcut decât datoria.

Iar eu am adăugat: – şi aceasta ţi se pare puţin? Pentru că ne facem datoria, Domnul ne dă fericirea Cerului: «Euge serve bone et fidelis… intra in gaudium Domini tui» – foarte bine, servitor bun şi credincios, intră în fericirea veşnică.

Domnul are dreptul – și fiecare dintre noi are obligația – ca „în orice moment” să-i recunoaştem gloria. În consecinţă, dacă ne irosim timpul, îi răpim gloria lui Dumnezeu.

Ştii bine că sarcina este urgentă şi că un singur minut acordat delăsării presupune un timp sustras preamăririi lui Dumnezeu. – Ce aştepţi atunci, pentru a profita cu conştiinciozitate de fiecare clipă? Mai mult, te sfătuiesc să vezi dacă aceste minute pe care le pierzi, de-a lungul zilei – adunate, ele fac ceasuri – nu sunt provocate de dezordinea sau lenea ta.

Tristeţea şi îngrijorarea sunt proporţionale cu timpul pierdut. Când vei simţi o sfântă nerăbdare de a profita de fiecare clipă, vei fi copleşit de bucurie şi pace, căci nu te vei mai gândi la tine.

Preocupări?... Eu nu am preocupări – ți-am spus –, pentru că am multe ocupaţii.

Treci printr-o perioadă critică: simți o oarecare teamă; dificultăți în adaptarea planului tău de viaţă; o trudă copleşitoare: cele douăzeci şi patru de ore ale zilei nu îţi ajung pentru a-ţi îndeplini toate obligaţiile.

– Ai încercat să urmezi sfatul Apostolului: „totul să se facă în armonie şi în ordine!”. Altfel spus, în prezenţa lui Dumnezeu, cu El, prin El şi numai pentru El.

Când îţi împarți timpul, trebuie să te gândești și cum vei folosi momentele libere care apar pe neaşteptate.

Am considerat întotdeauna odihna ca o îndepărtare de obligaţiile cotidiene, niciodată ca nişte zile de trândăvie.

A te odihni înseamnă a-ți face plinul: să aduni forţe, să formulezi idealuri, să faci proiecte… într-un cuvânt: să-ți schimbi preocupările, pentru a reveni apoi – cu un nou elan – la treburile obişnuite.

Acum, când ai multe lucruri de făcut, toate „problemele” tale au dispărut… Fii sincer: pentru că te-ai hotărât să lucrezi pentru El, nu mai ai timp să te gândeşti la egoismele tale.

Rugăciunile jaculatorii nu stânjenesc munca, aşa cum bătăile inimii nu stânjenesc mişcările corpului.

A-ţi sfinţi propria muncă nu este o himeră: este misiunea oricărui creştin… a ta şi a mea.

– Este ceea ce a descoperit un ajustor care făcea următorul comentariu: „mă face nebun de bucurie siguranţa că eu, mânuind strungul şi cântând, cântând mult – în mine şi cu voce tare – pot deveni sfânt…; cât de bun este Dumnezeul nostru!”

Munca ți se pare ingrată, mai ales când vezi cât de puțin îl iubesc colegii tăi pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, fug de harul şi de binele pe care doreşti să le oferi.

Trebuie să încerci să compensezi aceste omisiuni, dăruindu-te lui Dumnezeu şi în munca ta – aşa cum nu ai mai făcut-o niciodată până acum – transformând-o într-o rugăciune care se ridică la Cer, pentru întreaga omenire.

A munci cu bucurie nu este echivalent cu a munci „distrându-te”, fără profunzime, ca pentru a te descotorosi de o greutate stânjenitoare.

– Încearcă să eviţi ca, din neatenție sau din superficialitate, eforturile tale să-şi piardă valoarea şi, în cele din urmă, să riști să te prezinţi, în faţa lui Dumnezeu cu mâinile goale.

Unii acţionează cu prejudecăţi în munca lor; din principiu, ei nu se încred în nimeni şi, desigur, nu înţeleg nevoia de a-şi sfinţi munca. Dacă le vorbești despre asta, îţi răspund să nu le mai adaugi încă o povară la aceea a muncii propriu-zise, pe care o suportă de nevoie, ca pe o greutate.

– Iată una dintre bătăliile pașnice pe care trebuie să le câştigăm: să-L găsim pe Dumnezeu în munca noastră şi – cu El şi precum El – să îi slujim pe ceilalți.

Ţi se face frică în faţa greutăţilor şi dai îndărăt. Ştii cum poate fi rezumat comportamentul tău? – Comoditate, comoditate și iar comoditate! Ai spus că ești gata să te dăruiești, să te dăruiești pe deplin, şi rămâi în stadiul de ucenic de erou.Reacţionează cu maturitate!

Tu, care ești student, adâncește-te în cărţile tale cu spirit apostolic, cu convingerea intimă că aceste ore, atât de multe, sunt deja – şi chiar acum – un sacrificiu spiritual oferit lui Dumnezeu, binefăcător pentru omenire, pentru ţara ta, pentru sufletul tău.

Ai un cal de bătaie care se numește studiu: îţi propui de o mie de ori să profiţi de timp şi, totuşi, orice te distrage. Câteodată, te saturi de tine însuţi, din pricina puţinei voințe de care dai dovadă; deşi reîncepi, în fiecare zi din nou.

Ai încercat să oferi studiul pentru intenţii apostolice concrete?

Este mai uşor să te agiți decât să studiezi, şi mai puţin eficient.

Dacă ştii că studiul este apostolat şi te limitezi să studiezi doar pentru a trece examenele, este evident că viaţa ta interioară merge prost.

Cu această delăsare, îţi pierzi judecata dreaptă şi, la fel cum i s-a întâmplat lucrătorului din parabolă carea ascuns, cu șiretenie, talantul primit, dacă nu te corectezi, te poţi autoexclude de la prietenia cu Domnul Nostru, pentru a te împotmoli în calculele tale comode.

Este necesar să studiezi… Dar nu este suficient.

Ce se poate obţine de la cineva care se omoară pentru a-şi alimenta egoismul sau de la acela care nu urmăreşte alt obiectiv decât a-şi asigura o viaţă liniştită pentru câţiva ani? Trebuie să studiezi… pentru a câştiga lumea şi a o cuceri pentru Dumnezeu. Atunci, vom ridica nivelul efortului nostru, încercând să facem astfel încât orice muncă îndeplinită să devină o întâlnire cu Domnul Nostru şi să slujească drept reazem celorlalţi – celor care vor urma drumul nostru…

– În felul acesta, studiul va deveni rugăciune.

După ce am întâlnit atâtea vieţi eroice, trăite pentru Dumnezeu şi fără a-şi fi părăsit locul lor, am ajuns la această concluzie: pentru un catolic, a munci nu înseamnă numai a-şi face datoria, înseamnă a iubi. A se depăşi cu bucurie, şi totdeauna, în obligaţii şi în sacrificii..

Când vei fi înţeles acest ideal al muncii fraterne pentru Cristos, te vei simţi mai mare, mai ferm şi, de asemenea, fericit cât se poate în lumea aceasta, pe care atât mulţi se străduiesc să o distrugă şi să o facă amară, pentru că sunt conduși doar de eul lor.

Sfinţenia este alcătuită din eroism. – Prin urmare, în muncă ni se cere eroismul de a „termina” cu bine obligaţiile care ne revin, zi după zi, chiar dacă se repetă mereu aceleași obligații. Dacă nu, nu vrem să fim sfinţi!

M-a convins acel preot, unul dintre prietenii noştri. Mi-a vorbit despre munca sa apostolică şi m-a asigurat că nu există o ocupaţie mai importantă. Sub această grădină acoperită cu trandafiri – spunea el – se ascunde efortul tăcut al atâtor suflete care, prin munca şi rugăciunea lor, prin rugăciunea şi munca lor, au obţinut, din Cer, un torent de haruri, care fertilizează totul.

Pune pe masa ta de lucru, în camera ta, în portofelul tău… o imagine a Doamnei Noastre şi îndreaptă-ţi privirea către ea când începi lucrul, în timp ce îl faci şi când îl termini. Ea îţi va dobândi – te asigur! – forţa pentru a face din ocupaţia ta un dialog de dragoste cu Dumnezeu.