PESCARI DE OAMENI

Vorbind, am zărit pământurile acelui continent. – O lumină s-a aprins în ochii tăi, sufletul tău s-a umplut de nerăbdare şi, cu gândul la acele popoare, mi-ai spus: „este, oare, posibil, ca de cealaltă parte a acestor mări, harul lui Dumnezeu să nu fie eficace?”

Apoi, ţi-ai dat singur răspunsul: El vrea, în nemărginita lui bunătate, să se servească de instrumente docile.

Câtă compătimire îţi inspiră… ai vrea să le strigi că își pierd timpul… De ce sunt oare atât de orbi şi nu văd ceea ce tu –un mizerabil – ai văzut? De ce nu ar prefera ceea ce este mai bun? – Roagă-te și mortifică-te, şi apoi – ai obligaţia aceasta – trezeşte-i, unul câte unul, explicându le – tot unul câte unul – că, asemenea ţie, ei pot descoperi un drum sfânt, fără să părăsească locul pe care îl ocupă în societate.

Ai început cu multă râvnă. Dar, încetul cu încetul, entuziasmul tău a scăzut… şi vei isprăvi prin a te închide în biata ta carapace, dacă vei continua să-ţi îngustezi orizontul.

– Trebuie să-ţi lărgeşti inima din ce în ce mai mult, cu foame de apostolat: din o sută de suflete, o sută ne interesează.

Mulţumeşte-i Domnului Nostru pentru delicatețea sa continuă, paternă şi maternă, cu care te tratează.

Tu, care ai visat întotdeauna marile aventuri, te-ai angajat într-o întreprindere minunată…, care te conduce la sfinţenie.

Insist: mulţumeşte-i lui Dumnezeu printr-o viaţă de apostolat.

Când te avânţi în apostolat, fii convins că este întotdeauna vorba despre a-i face pe oameni fericiţi, foarte fericiţi. Adevărul este nedespărţit de bucuria autentică.

Persoane de diverse naţionalități, de diferite rase, din medii şi de profesiuni extrem de variate… Când le vorbeşti despre Dumnezeu, palpezi valoarea omenească şi supranaturală a vocaţiei tale de apostol. Este ca şi cum ai retrăi, în deplină realitate, minunea celei dintâi propovăduiri a discipolilor Domnului: fraze spuse într-o limbă străină, indicând un drum nou, au fost auzite de fiecare în adâncul inimii sale, în propria sa limbă. Şi în mintea ta reînvie, cu o vigoare nouă, scena în care „parţi, mezi şi elamiţi…” fericiţi, foarte fericiţi, s-au apropiat de Dumnezeu.

Ascultă-mă bine şi fii ecoul meu: creştinismul înseamnă dragoste; contactul cu Dumnezeu este un dialog eminamente afirmativ; grija pentru ceilalţi – apostolatul – nu este un lux sau o ocupaţie rezervată pentru un număr mic de persoane.

– Acum, că știi, umple-te de bucurie, pentru că viaţa ta a căpătat un sens complet diferit, şi fii consecvent.

Naturaleţe, sinceritate, veselie: iată condiţii indispensabile, pentru un apostol, ca să atragă oamenii.

Felul în care Isus i-a chemat pe cei doisprezece dintâi nu putea să fie mai simplu: „vino şi urmează-mă!”.

Ție, care cauţi atâtea scuze pentru a nu continua această muncă, ți se potrivește ca o mănușă această considerație: cât de puține cunoştinţe aveau acești doisprezece; și, totuși, cât de mult i-au mișcat pe cei care-i ascultau!

– Nu uita: munca, El este acela care continuă să o facă, folosindu-se de fiecare din noi.

Vocaţiile de apostoli, Dumnezeu este acela care le trimite. Dar tu nu trebuie să încetezi să pui la dispoziție mijloacele tale: rugăciunea, mortificarea, studiul şi munca, prietenia, viziunea supranaturală… viaţa interioară!

Când îţi vorbesc despre „apostolatul prieteniei”, mă refer la o prietenie „personală”, cu spirit de sacrificiu, sinceră: intimă, de la inimă la inimă.

În apostolatul prieteniei şi al încrederii, primul pas este înţelegerea, slujirea… şi sfânta intransigenţă în privinţa doctrinei.

Cei care L-au găsit pe Cristos nu se pot închide în mediul lor: tristă ar fi această limitare. Ei trebuie să se deschidă ca un evantai, pentru ca să ajungă la toate sufletele. Fiecare trebuie să-și creeze – și să-şi lărgească – un cerc de prieteni asupra căruia să aibă influenţă prin prestigiul său profesional, comportamentul său, prietenia sa, făcând astfel încât Cristos să aibă influenţă prin acest prestigiu profesional, acest comportament, această prietenie.

Trebuie să fii jar încins care să răspândească peste tot focul. Şi, acolo unde mediul înconjurător nu poate să ardă, trebuie să ridici temperatura spirituală.

– Dacă nu, îţi pierzi timpul în mod jalnic şi îi faci să şil piardă şi pe cei care te înconjoară.

Când ai zel pentru suflete, găseşti întotdeauna oameni buni, descoperi totdeauna un teren fertil. Nu există scuză!

Fii convins, şi acolo sunt mulţi cei care înţeleg drumul tău, suflete care – conştient sau inconştient – Îl caută pe Cristos şi nu-L găsesc. Dar „cum vor auzi vorbindu-se despre El, dacă nimeni nu le vorbeşte?”

Nu îmi spune că ai grijă de viaţa ta interioară, dacă nu faci un apostolat intens, neîntrerupt: Domnul Nostru – pe care tu mă asiguri că îl frecventezi – vrea ca toţi oamenii să se mântuiască.

Acest drum este foarte greu, ţi-a spus. Şi, ascultându-l, ai încuviințat, amintindu-ţi că Crucea este semnul sigur al căii celei adevărate… Dar prietenul tău nu a dat atenţie decât laturii ingrate a drumului, fără a ţine seama de promisiunea lui Isus: „jugul meu este dulce”.

Aminteşte-i de acest lucru, pentru că – poate, când va ști – se va dărui.

Nu are timp?… Cu atât mai bine. Tocmai aceia care nu au timp sunt cei care-L interesează pe Cristos.

Luând în consideraţie numărul mare al celor care ratează marea ocazie, şi-L lasă pe Isus să treacă pe lângă ei, gândeşte-te: de unde-mi vine această chemare atât de limpede, atât de providenţială, care mi-a arătat drumul?

– Meditează asupra acestui lucru în fiecare zi: apostolul trebuie să fie întotdeauna alt Cristos, Cristos însuşi.

Nu te mira și nu te descuraja dacă ţi-a reproşat cineva că tu l-ai pus față în față cu Cristos, nici dacă a adăugat, indignat: „nu mai pot trăi liniştit, până ce nu voi lua o hotărâre…”.

Roagă-te pentru el… Este inutil să cauţi a-l linişti: poate a revenit pe primul plan o veche nelinişte, vocea conştiinţei sale.

Se scandalizează unii pentru că vorbeşti despre dăruirea de sine acelora care nu s-au gândit niciodată la această problemă?...

– Bine, şi? Poate tu ai vocaţia de apostol al apostolilor.

Tu nu ajungi la sufletul oamenilor pentru că vorbeşti o „altă” limbă. Te sfătuiesc să fii natural.

Formaţia ta este atât de artificială!

Eziţi să te avânţi în a vorbi despre Dumnezeu, despre viaţa creştină, despre vocaţie… pentru că nu vrei să îi faci pe alţii să sufere? Uiţi că nu tu eşti acela care cheamă oamenii, ci El: «ego scio quos elegerim» – îi cunosc bine pe cei pe care i-am ales.

Pe lângă aceasta, aş fi mâhnit dacă acest fals respect ar ascunde comoditate sau nepăsare: la urma urmei, tu preferi o biată prietenie omenească, prieteniei lui Dumnezeu?

Ai purtat o conversaţie cu unul, cu altul, cu celălalt, căci te macină zelul pentru suflete.

Unuia i s-a făcut frică; altul s-a sfătuit cu un „prudent”, care l-a îndemnat greşit… – Perseverează pentru ca în cele din urmă niciunul să nu se poată scuza afirmând: «quia nemo nos conduxit» – nimeni nu ne-a chemat.

Înţeleg sfânta ta nerăbdare, dar în acelaşi timp trebuie să ţii seama că unii au nevoie să se gândească mult, că alţii vor răspunde cu timpul… Aşteaptă-i cu braţele deschise: adaugă sfintei tale nerăbdări rugăciune şi mortificare din belşug. – Vor veni, mai tineri şi mai generoşi: se vor fi descotorosit de îmburghezirea lor şi vor fi mai curajoşi.

Cum îi aşteaptă Dumnezeu!

Credinţa este o condiţie indispensabilă apostolatului: adesea ea se manifestă prin constanţa pe care o ai în a vorbi despre Dumnezeu, chiar dacă roadele întârzie să se arate.

Dacă perseverăm, dacă insistăm, pe deplin convinşi că Domnul o vrea, se vor observa şi în jurul tău, în toate părţile, simptomele unei revoluţii creştine: unii se vor dărui, alţii își vor lua în serios viaţa interioară şi alţii – cei mai slabi – vor fi măcar avertizați.

Zile de adevărată bucurie: încă trei! Se împlinesc aceste cuvinte ale lui Isus: „Tatăl meu este glorificat prin faptul că voi aduceți multe roade şi că sunteți discipolii mei”.

M-ai făcut să surâd pentru că te înţeleg foarte bine când îmi spui: mă entuziasmez la gândul de a mă duce în alte ţări, ca să deschid un drum care poate va merge departe… Va trebui să mă informez dacă sunt oameni pe Lună…

– Cere-i Domnului să-ţi mărească acest zel apostolic.

Câteodată, în faţa acestor suflete adormite, se naşte în noi dorinţa nebună de a striga, de a le scutura, de a le face să reacţioneze, pentru ca să iasă din această teribilă amorţeală în care se afundă. Este atât de trist să le vezi umblând ca orbii, fără să-şi găsească drumul.

– Cât de bine înţeleg lacrimile lui Isus privind Ierusalimul, izvorâte din caritate perfectă…

Adânceşte cu fiecare zi mai mult profunzimea apostolică a vocaţiei tale creştine. – El a ridicat un stindard de urmat acum douăzeci de secole, pentru ca şi tu şi eu să le proclamăm oamenilor la ureche –un steag înălțat pentru cei care au o inimă sinceră şi capacitate de a iubi… Ce chemare mai clară vrei decât «ignem veni mittere in terram» – am venit ca să aduc focul pe pământ, şi gândul la aceste două miliarde cinci sute de milioane de suflete care nu-L cunosc încă pe Cristos!

«Hominem non habeo» – nu am pe nimeni care să mă ajute. Asta ar putea să spună, din păcate, mulți bolnavi și paralitici spiritual, care ar putea să slujească… şi ar trebui să slujească.

Doamne, fă să nu rămân niciodată indiferent în faţa sufletelor.

Ajută-mă să cer noi Rusalii, care să înflăcăreze încă o dată pământul.

„Dacă unul dintre cei care mă urmează nu-şi urăşte tatăl, mama, copiii, fraţii şi surorile şi chiar propria sa viaţă, nu poate fi discipolul meu”.

Văd, Doamne, din ce în ce mai limpede, că legăturile de sânge, dacă nu trec prin Inima Ta binevoitoare, sunt pentru unii cauza unei cruci permanente; pentru alţii, un izvor de tentaţii – mai mult sau mai puţin directe – împotriva perseverenţei; pentru alţii, cauza unei totale ineficienţe şi, pentru toţi, un balast care se opune dăruirii totale de sine.

Fierul plugului care ară brazda nu vede nici sămânţa, nici rodul.

De când ai luat hotărârea, faci în fiecare zi câte o nouă descoperire. Îţi aminteşti cum era înainte, când te întrebai necontenit: „şi aceasta, cum o voi face?”…, continuând apoi în îndoielile și decepțiile tale.

Acum găseşti întotdeauna răspunsul exact, înţelept şi limpede. Şi, auzind cum se răspunde la întrebările tale, câteodată puerile, ţi se întâmplă să gândeşti: „aşa a trebuit Isus să se ocupe de primii Doisprezece”.

Vocaţii, Doamne, mai multe vocaţii! Puţin îmi pasă dacă sămânţa a fost aruncată de mine sau de un altul – Tu, Isuse, ai semănat prin mâinile noastre! – ştiu numai că ne-ai promis coacerea fructului: «et fructum vester maneat!» – şi rodul vostru va fi durabil.

Să-ți fie clar! Dacă ți se spune că mergi „la pescuit”, răspunde că da, că asta doreşti… Dar… să nu-ți faci griji; pentru că, dacă nu au vocaţie – dacă El nu-i cheamă –, nu vor veni; şi dacă o au, ce ruşine să sfârșească la fel ca tânărul bogat din Evanghelie: singuri şi trişti.

Ce mare şi ce frumoasă este munca ta de apostol! Te afli la confluenţa harului şi a libertăţii sufletelor; şi asişti la momentul cel mai solemn al vieţii unor oameni: întâlnirea lor cu Cristos.

S-ar părea că aţi fost aleşi unul câte unul…, a spus cineva

– Şi chiar aşa este!

Fii convins: ai nevoie să te formezi bine, la gândul avalanşei celor care vor veni către noi, cu această întrebare clară și presantă: – „Bine, ce trebuie făcut?”

O reţetă eficace pentru spiritul tău apostolic: a face planuri precise, nu de la o săptămână la alta, ci de astăzi pe mâine şi de acum pentru imediat după aceea.

Cristos aşteaptă mult de la munca ta. Dar trebuie să mergi în căutarea sufletelor, aşa cum Bunul Păstor s-a dus să caute cea de-a suta oaie, fără a aştepta să fie chemat. Apoi, serveşte-te de prietenii tăi pentru a face bine altora; nimeni nu se poate mulţumi – spune-o fiecăruia dintre ei – cu o viaţă spirituală care, după ce l-a copleşit, nu s-a revărsat în zel apostolic.

Nu este admisibil să-ţi pierzi timpul cu „prostiile” tale, atunci când atâtea suflete te aşteaptă.

Apostolatul doctrinei: acesta va fi întotdeauna apostolatul tău.

Miracolul Rusaliilor este consacrarea tuturor căilor: niciodată o cale nu poate fi interpretată ca monopol, nici nu poate fi apreciată una în detrimentul celorlalte.

Rusaliile sunt o infinită varietate de limbi, de metode, de feluri de întâlnire cu Dumnezeu: nu o uniformitate violentă.

Îmi scriai: un tânăr s-a alăturat grupului nostru, care mergea spre nord. Era miner. Cânta foarte bine şi a intrat în corul nostru. M-am rugat pentru el până în momentul când a ajuns în gara unde trebuia să coboare. Când şi-a luat rămas bun de la noi, a făcut următorul comentariu: „cât mi-ar plăcea să merg mai departe cu voi!”

– Mi-am amintit de îndată de «mane nobiscum» – rămâi cu noi, Doamne! Şi L-am rugat din nou, cu credinţă, ca toți ceilalţi „să-L vadă” în fiecare dintre noi, tovarăşi pe „drumul Său”.

Masele au plecat și continuă să plece pe „drumul nemulţumirii îndreptăţite”.

E dureros… dar câţi oameni decepţionaţi am fabricat noi, printre cei care se află spiritualiceşte sau materialiceşte în nevoie!

– Trebuie din nou introdus Cristos între cei săraci şi umili: tocmai printre ei se simte El cel mai bine.

Profesore: să fii dornic să îi faci pe elevii tăi să înţeleagă, în puţin timp, ceea ce ţi-a cerut ore de studiu pentru a ajunge să vezi limpede.

Dorinţa de „a învăţa”, şi de „a învăţa din toată inima” pe alţii trezeşte în elevi o recunoştinţă care constituie un teren ideal pentru apostolat.

Îmi place această deviză: „fiecare călător să-şi urmeze drumul”, acela pe care Dumnezeu i l-a indicat, cu fidelitate, cu dragoste, chiar dacă îi este greu.

Ce lecţie extraordinară este fiecare dintre învăţăturile din Noul Testament! – După ce Învăţătorul, urcând la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, le-a spus: „Mergeţi, învăţaţi toate neamurile”, discipolii au rămas în pace. Dar mai au încă îndoieli; nu ştiu ce să facă, şi se adună în jurul Mariei, Regina Apostolilor, pentru a se transforma în vestitori plini de zel ai Adevărului care va salva lumea.