PRIETENIE

Când îţi este greu să faci o favoare, să faci un serviciu cuiva, gândește-te că acea persoană este un copil al lui Dumnezeu, aminteşte-ţi că Domnul ne-a poruncit să ne iubim unii pe alţii.

– Mai mult, aprofundează temeinic, în fiecare zi, acest precept evanghelic; nu rămâne la suprafaţă. Trage concluziile – este atât de uşor – şi adaptează comportarea ta de fiecare clipă la aceste cerinţe.

Se trăieşte cu atâta grabă încât mila creştină a devenit un fenomen ciudat, în această lume a noastră, deși – cel puțin cu numele – Cristos este predicat…

– Sunt de acord cu tine. Dar tu ce faci, tu care în calitate de catolic trebuie să te identifici cu El şi să-I calci pe urme? Pentru că ne-a indicat că trebuie să mergem să predicăm doctrina Lui tuturor neamurilor – fără excepţie! – şi în toate timpurile.

Oamenii – aşa a fost întotdeauna de-a lungul istoriei – îşi unesc vieţile pentru a îndeplini o misiune şi un destin colectiv. – Are o valoare mai mică, pentru bărbaţii şi femeile de astăzi, „unicul destin” al fericirii veşnice?

Ai înțeles sensul prieteniei când ai ajuns să te simţi ca păstorul unei mici turme, pe care o ai părăsit-o, și pe care acum încerci s-o aduni din nou, străduindu-te să îl slujești pe fiecare.

Nu te poţi resemna să fii doar un element pasiv. Trebuie să te transformi într-un adevărat prieten pentru prietenii tăi: „să-i ajuţi”. Mai întâi, prin exemplul comportamentului tău. Şi, apoi, cu sfaturile şi cu ascendentul pe care îl dă intimitatea.

Te-a entuziasmat acest spirit de fraternitate şi de camaraderie pe care l-ai descoperit pe neaşteptate. – Evident, este ceva la care visaseşi atât de mult, dar nu găsiseși niciodată.

Nu ai găsit, pentru că oamenii uită că sunt fraţii lui Cristos, ai acestui binevoitor Frate al nostru, care şi-a dat viaţa pentru ceilalţi, pentru toți și pentru fiecare, necondiţionat.

Ai avut marele noroc de a întâlni adevăraţi dascăli, prieteni autentici, care te-au învăţat, fără rezerve, tot ce ai vrut să ştii, nu ai avut nevoie de şiretlicuri pentru a le „fura” ştiinţa, pentru că ţi-au arătat calea cea mai uşoară, aceea pe care ei au aflat-o cu preţul muncii grele şi al suferinţelor… Acum este rândul tău să faci la fel, cu unul, cu altul, cu toţi!

Meditează bine asupra acestui lucru şi procedează în consecinţă: aceste persoane, cărora le eşti antipatic, vor sfârşi prin a nu mai avea această impresie, atunci când îşi vor da seama că le iubeşti „cu adevărat”. Depinde numai de tine.

Nu este suficient să fii bun: trebuie să o şi arăţi. Ce ai spune despre un trandafir care nu ar face decât spini?

Pentru a-i încălzi pe cei călduți, trebuie să-i înconjuri cu focul entuziasmului.

Mulţi ar putea spune: nu-mi plângeți starea! Arătați-mi calea de ieșire din această situaţie, care vă întristează atât!

Datoria de fraternitate cu toate sufletele te va face să exerciţi „apostolatul lucrurilor mărunte”, fără ca alții să observe: cudorinţa de a sluji, astfel încât calea să le fie mai plăcută.

Ce suflete înguste au aceia care păstrează, cu acribie, „lista nedreptăţilor pe care le-au îndurat”!... Cu acești nenorociți nu se poate trăi.

Adevărata caritate, aşa cum nu ţine socoteala serviciilor „constante şi necesare” pe care le face, nu înregistrează, «omnia suffert» – ea îndură totul – nici afronturile pe care le îndură.

Urmezi un plan de viaţă exigent: te scoli devreme, îţi faci rugăciunea, frecventezi Sacramentele, munceşti sau studiezi mult, eşti sobru, te mortifici… dar observi că îţi lipseşte ceva!

Du în dialogul tău cu Dumnezeu această constatare: întrucât sfinţenia – lupta pentru a o atinge – este plenitudinea carităţii, trebuie să reconsideri dragostea ta pentru Dumnezeu şi, prin El, pentru ceilalţi. Poate vei descoperi atunci, ascunse în sufletul tău, defecte mari împotriva cărora nici măcar nu luptai: nu eşti un copil bun, nici un frate bun şi, cum îţi iubești dezordonat „sfinţenia”, eşti invidios.

Te „sacrifici” în multe detalii „personale”: de aceea ești atât de legat de sinele tău, de persoana ta şi, în fond, nu trăieşti nici pentru Dumnezeu, nici pentru ceilalţi; ci numai pentru tine.

Te consideri prieten, pentru că nu vorbeşti de rău. – Este adevărat, dar nu văd la tine nici fapta bună care să fie exemplul, slujirea…

– Prietenii aceştia sunt cei mai răi dintre toţi.

Mai întâi îi tratezi aspru pe ceilalţi… Şi apoi, înainte ca vreunul să fi avut timp să reacţioneze, anunţi cu glas tare: „şi, acum, caritate între noi toţi!”

– Dacă ai fi început cu punctul al doilea, nu ai fi ajuns niciodată la primul.

Nu fi un semănător de zâzanie, ca acel om despre care propria lui mamă spunea: „Prezentaţi-i pe prietenii voştri şi el se va însărcina să-i facă pe toţi să se certe cu dvs.”.

Nu mi se pare creştină fraternitatea pe care o afişează acel prieten, când te avertizează: „mi s-a spus cutare sau cutare calomnie odioasă despre tine: să nu ai încredere într-o persoană care este, probabil, unul dintre apropiații tăi…”.

Nu mi se pare creştină, pentru că acestui „frate” îi lipsește acea reacție nobilă de a-l face mai întâi să tacă pe calomniator şi, apoi, să-ți spună cu loialitate numele lui.

– Dacă nu are destul caracter pentru a cere de la sine însuși acest comportament, acest „frate” te expune riscului de a rămâne singur în viaţă, căci te împinge să nu ai încredere în nimeni şi să neglijezi caritatea faţă de toţi.

Nu ai nici urmă de viziune supranaturală, iar în ceilalţi vezi numai persoane cu o poziție socială mai bună sau mai rea. De suflete nu îți pasă, nici nu le slujești. De aceea nu ești generos…, și trăiești foarte departe de Dumnezeu, cu falsa ta pietate, cu toate că te rogi mult.

Învăţătorul a vorbit foarte limpede: „îndepărtaţi-vă de la Mine şi duceţi-vă în focul veşnic, pentru că Mi-a fost foame… Mi-a fost sete… am fost la închisoare… şi voi nu v-aţi îngrijit de Mine”.

Nu sunt compatibile una cu cealaltă a-L iubi pe Dumnezeu într-un mod perfect şi a te lăsa stăpânit de egoism – sau de apatie – în raporturile tale cu semenul.

Prietenia adevărată presupune și un efort afectuos de a înţelege convingerile prietenilor noștri, chiar dacă nu vom ajunge niciodată să le împărtășim sau să le acceptăm.

Nu permite niciodată ca buruienile să crească pe drumul prieteniei: fii loial!

O hotărâre neclintită în prietenie: în gândurile, în cuvintele, în acţiunile mele, care-l privesc pe aproapele meu – oricare ar fi el –, să nu mă mai port ca până acum: adică să nu încetez niciodată să practic caritatea, să nu las niciodată să pătrundă în sufletul meu indiferența.

Caritatea ta trebuie să se adapteze, să se potrivească nevoilor celorlalţi…! şi nu alor tale.

Copii ai lui Dumnezeu: această condiţie face din noi ceva cu mult mai mult decât persoane care se suportă reciproc. Ascultă pe Domnul Nostru: «vos autem dixi amicos!» – suntem prietenii Săi care, ca El, ne dăm cu bucurie viața, unii pentru alţii, în timpuri eroice şi în conviețuirea obişnuită.

Cum putem pretinde ca aceia care nu au credinţa noastră să vină la Sfânta Biserică, dacă sunt martorii modului josnic în care se tratează între ei cei care-şi spun discipolii lui Cristos?

Atracția pe care o exerciți datorită comportamentului tău amabil trebuie să câştige şi în cantitate şi în calitate. Dacă nu, apostolatul tău se va stinge în cenacluri neînsufleţite şi închise.

Prin prietenia și prin doctrina ta – rectific: prin caritate și prin mesajul lui Cristos – vei determina pe mulţi necatolici să colaboreze cu tine în mod serios, pentru a face bine tuturor oamenilor.

Am remarcat ceea ce spunea un muncitor, care a comentat entuziasmat, după ce a participat la reuniunea pe care ai organizat-o: „nu am auzit niciodată vorbindu-se, aşa cum s-a făcut aici, despre nobleţe, onestitate, amabilitate, generozitate…” – Şi a conchis, uluit: „Faţă de materialismul de stânga sau de dreapta, aceasta este adevărata revoluţie!”

– Orice suflet înţelege fraternitatea pe care Isus Cristos a instaurat-o: să ne străduim să nu denaturăm această doctrină.

Uneori încerci să te justifici, spunând că eşti distrat, cu capul în nori sau că, din fire, eşti rece, foarte rezervat. Şi adaugi că, din această cauză, nu cunoști bine nici măcar persoanele cu care locuieşti.

– Ascultă, nu-i așa că nu te liniștește această scuză?

Pune multă viziune supranaturală în toate detaliile vieții tale obișnuite, te-am sfătuit. Și am adăugat imediat: conviețuirea îți oferă multe ocazii, de-a lungul zilei.

A trăi caritatea înseamnă a respecta mentalitatea celorlalţi; a ne bucura că își urmează drumul lor spre Dumnezeu…, fără să încercăm să îi facem să gândească la fel ca noi și nici să ni se alăture.

– M-am gândit să îți împărtășesc această considerație: aceste căi, diferite, sunt paralele; urmând-o pe a sa, fiecare va ajunge la Dumnezeu…; nu te pierde în comparaţii, nu căuta să afli cine ajunge cel mai sus: asta nu are importanță, ceea ce contează este ca toţi să ajungem la final.

Acela este plin de defecte! Bine… Dar, pe lângă faptul că oameni perfecţi nu se găsesc decât în Cer, şi tu îţi târăşti defectele tale şi, cu toate acestea, ceilalți te suportă, mai mult, te stimează, pentru că te iubesc cu dragostea pe care Isus Cristos le-a dăruit-o alor Săi, care aveau o mulțime de slăbiciuni!

– Învaţă această lecţie!

Te plângi: nu este înţelegător!… Eu am certitudinea că face tot ce poate pentru a te înţelege. Dar tu, când vei face, oare, un mic efort pentru a-l înţelege?

Sunt de acord, admit! Această persoană s-a purtat rău; comportarea ei este blamabilă şi nedemnă; se vede că acest om nu are cinste.

– Din punct de vedere omenesc, nu merită decât dispreţ! ai adăugat.

– Insist: te înţeleg, dar nu împărtășesc ultima ta idee; această viaţă meschină este sacră; Cristos a murit pentru a o răscumpăra. Dacă El nu a dispreţuit-o, cum poţi îndrăzni tu să o faci?

Dacă prietenia ta se înjoseşte până la a se face complice cu mizeriile altora, ea se reduce la o tristă conivenţă, care nu merită nici cea mai mică stimă.

E adevărat că viaţa, care este în sine limitată şi nesigură, devine, uneori, grea. – Dar acest lucru va contribui la a te face mai supranatural, la a te face să vezi mâna lui Dumnezeu şi, astfel, vei fi mai uman și mai înţelegător faţă de cei din jurul tău.

Indulgenţa este proporţională cu autoritatea. Un simplu judecător trebuie să-l condamne – acordând, poate, circumstanţe atenuante – pe acuzatul care și-a recunoscut vinovăția. Puterea suverană a unei ţări acordă, uneori, o amnistie sau o grațiere. Dumnezeu iartă totdeauna sufletul care se căiește.

„Prin voi L-am văzut pe Dumnezeu, care a uitat de nebuniile și de jignirile mele şi m-a primit cu toată afecţiunea unui Tată”. Iată ce le-a scris alor săi, pocăit, un fiu risipitor al secolului XX, la reîntoarcerea în casa părintească.

Ți-a fost greu să îndepărtezi şi să uiţi, încetul cu încetul, micile tale griji, bietele tale proiecte personale, puține, dar puternic înrădăcinate. – În schimb, acum ai deplina convingere că ideea ta, preocuparea ta sunt fraţii tăi şi numai ei, căci ai învăţat să-L descoperi pe Isus Cristos în aproapele tău.

„Însutit!”… Ce bine ţi-ai amintit acum câteva zile această promisiune a Domnului!

– În fraternitatea trăită între tovarășii tăi de apostolat, te asigur, vei găsi acest însutit.

Câte temeri şi câte pericole poate să risipească dragostea adevărată dintre fraţi, dragostea pe care nu o menționăm – pentru că ar fi ca o profanare – dar care străluceşte în fiecare detaliu!

Cere cu încredere deplină, în fiecare zi, ajutorul Preasfintei Fecioare. Sufletul şi viaţa ta vor fi întărite. – Ea te va face părtaș la comorile pe care le păstrează în inima ei, căci „nu s-a auzit niciodată să fi fost părăsit cel care a cerut ocrotirea sa”.