ORGOLIU

Să scoatem din rădăcină amorul propriu și să plantăm, în loc, iubirea pentru Isus Cristos: iată secretul eficienței şi al fericirii.

Cu toate că afirmi că-L urmezi, într-un fel sau altul, pretinzi întotdeauna că „tu” acţionezi, după planurile „tale” şi numai cu „forţele tale”. – Dar, Domnul a spus: «sine me nihil» – fără Mine, tu nu poţi face nimic.

Nu a fost recunoscut ceea ce tu numeşti „dreptul tău”, ceea ce eu ţi-am tradus prin „dreptul tău la orgoliu”… Biet prost! – Ai simțit, pentru că nu te puteai apăra – agresorul era puternic –, durerea a o sută de palme. – Şi, cu toate acestea, tot nu înveţi să te umileşti.

Acum, conştiinţa ta este cea care te acuză: te face orgolios… şi laş. – Mulţumeşte-I lui Dumnezeu, pentru că începi să întrevezi „datoria ta de a fi umil”.

Eşti plin de tine, de tine, de tine… – Şi nu vei fi eficient atâta timp cât nu te umpli de El, de El, de El, lucrând «in nomine Domini» – în numele şi cu puterea lui Dumnezeu.

Cum pretinzi că Îl urmezi pe Cristos, dacă nu te învârteşti decât în jurul tău?

Preocuparea nerăbdătoare și dezordonată pentru ascensiunea profesională poate ascunde amorul propriu sub aparența „slujirii sufletelor”. Cu ipocrizie – chiar așa, ipocrizie – ne justificăm, spunând că nu trebuie să nu profităm de anumite conjuncturi, anumite circumstanţe favorabile…

Întoarce-ţi ochii spre Isus: El este „Calea”. Conjuncturi şi circumstanţe „foarte favorabile” au apărut şi în anii vieţii sale ascunse, pentru a anticipa viaţa sa publică. La doisprezece ani, de exemplu, când întrebările şi răspunsurile Lui i-au umplut de admiraţie pe doctorii în lege… Dar Isus Cristos a îndeplinit Voinţa Tatălui Său şi a aşteptat, a ascultat.

– Fără a pierde această sfântă ambiţie a ta de a duce lumea întreagă la Dumnezeu, când vei simţi nevoia să iei aceste iniţiative personale, – poate din dorinţa de a dezerta –, aminteşte-ţi că şi tu trebuie să asculţi şi să te ocupi de această sarcină obscură, puţin strălucitoare, atâta vreme cât Domnul nu-ţi va cere altceva: El îşi are timpul Lui şi căile Sale.

Îngâmfați și orgolioși se dovedesc toţi cei care abuzează de situația lor privilegiată – dată de bani, origine, rang, funcţii, inteligenţă… –, pentru a-i umili pe cei mai puţin favorizaţi.

Mai devreme sau mai târziu, orgoliul sfârşeşte prin al umili, în fața celorlalți, pe omul cel mai „bărbat”, care acţionează ca o marionetă vanitoasă şi fără minte, mișcată de sforile pe care le trage satana.

Din îngâmfare sau din simplă vanitate, mulţi întreţin o „piaţă neagră”, pentru a-şi ridica artificial propria valoare.

Funcții... Sus sau jos? – Ce contează?… Tu – mă asiguri – ai venit ca să fii util, să slujești, cu o disponibilitate totală: poartă-te ca atare.

Vorbeşti, critici… Se pare că fără tine nu se face nimic bun.

– Nu te supăra dacă îți spun că te porți ca un despot arogant.

Dacă un bun prieten îți semnalează, cu loialitate şi blândețe, între patru ochi, anumite lucruri care pătează comportamentul tău, se ridică în sinea ta convingerea că se înșală, nu te înţelege. Cu această falsă convingere, rod al orgoliului tău, vei fi mereu incorigibil.

– Îmi provoci milă: îţi lipseşte voinţa de a căuta sfinţenia.

Făţarnic, bănuitor, complicat, neîncrezător, ranchiunos… adjective pe care le meriţi, toate, chiar dacă te deranjează.

– Corectează-te: de ce ar fi totdeauna ceilalţi răi… şi tu totdeauna bun?

Eşti singur… te plângi…, totul te supără. – Asta, pentru că egoismul tău te izolează de frații tăi, şi pentru că nu te apropii de Dumnezeu.

Vrei întotdeauna să se ți se dea atenție, şi într-un fel ostentativ… Dar, mai ales, să ți se dea mai multă atenție ție decât celorlalți.

De ce îţi închipui că tot ce ți se spune are un înțeles ascuns?... Cu susceptibilitatea ta, nu încetezi de a pune stavile acţiunii harului, care vine la tine, să nu ai nicio îndoială, prin cuvântul celor care luptă pentru a face lucrările lor potrivit idealului lui Cristos.

Atâta vreme cât vei rămâne convins că toți ceilalţi trebuie să trăiască în funcţie de tine, atâta vreme cât nu te hotărăști să slujești – să te ascunzi şi să dispari – frecventarea fraţilor tăi, a colegilor, a prietenilor va fi pentru tine un permanent izvor de contrarietăţi, de supărare, de proastă dispoziţie… de orgoliu.

Urăşte lăudăroşenia. – Respinge vanitatea. – Combate orgoliul, în fiecare zi, în fiecare clipă.

Bieţii orgolioşi, suferă din pricina a mii de fleacuri, pe care amorul lor propriu le măreşte nemăsurat de mult, dar pe care ceilalţi nici măcar nu le observă.

Crezi că ceilalţi nu au avut niciodată 20 de ani? Crezi că nu au fost niciodată controlați de familia lor, când erau minori? Crezi că au fost cruțați de problemele – mai mici sau nu chiar atât de mici – de care te lovești?... Ei, bine, nu! Au trecut prin aceleaşi situaţii prin care treci şi tu, acum; ceea ce i-a făcut să se maturizeze – cu ajutorul harului –, strivindu-și eul cu perseverență generoasă, cedând acolo unde se putea ceda, şi rămânând loaiali, fără aroganță și fără să rănească – cu umilință senină – , atunci când nu se putea ceda.

Ideologic, eşti foarte catolic. Atmosfera Reşedinţei îţi place… dar ce păcat că liturghia nu este la amiază şi cursurile, după-amiază: ai putea studia după masa de seară, savurând unul sau două pahare de coniac! – Acest „catolicism” al tău nu este adevărat, rămâne doar îmburghezire.

– Nu înţelegi că la, vârsta ta, nu trebuie să mai gândeşti astfel? Ieşi din lenea, din egolatria ta… şi adaptează-te la nevoile celorlalți, la realitatea care te înconjoară; atunci vei lua în serios catolicismul.

„Acest sfânt – spunea cel care oferise statuia pusă în lăcașul de cult – …îmi datorează tot ce este”.

Să nu te gândești că este vorba de o caricatură: şi tu crezi – cel puţin așa s-ar spune, după comportamentul tău – că îţi îndeplineşti datoria faţă de Dumnezeu, pentru că porți niște medalii sau datorită unor practici de pietate devenite mai mult sau mai puțin o rutină.

Să se vadă lucrările mele bune!… – Dar nu-ţi dai seama că pari că le porți ca pe niște mărfuri ieftine într-un coș, ca alții să îți admire calitățile?

În plus, nu uita cea de-a doua parte din porunca lui Isus: „şi să-L mărească pe Tatăl vostru, care este în Ceruri”.

„Mie, cu admiraţia pe care mi-o datorez” – scria pe prima pagină a unei cărţi. Şi același lucru l-ar putea scrie mulți alți bieți nefericiți, pe ultima pagină a vieții lor.

Ce păcat ar fi, dacă tu şi eu am trăi sau am sfârși astfel! – Atunci, să facem un serios examen de conştiinţă!

Să nu adopți niciodată o atitudine de superioritate în fața chestiunilor Bisericii, nici în fața oamenilor, fraţii tăi… Dar, în schimb, această atitudine poate fi necesară în viaţa socială, atunci când este vorba despre apărarea intereselor lui Dumnezeu şi ale sufletelor, pentru că atunci nu mai este vorba despre superioritate, ci de credinţă şi de tărie, pe care le vom trăi cu senină și umilă siguranță.

Este indiscret, pueril şi prostesc să spui cuvinte amabile despre alții sau să le lauzi calităţile, în prezenţa lor.

– Astfel, se întărește vanitatea şi există riscul de a se „fura” din gloria lui Dumnezeu, căruia totul I se datorează.

Veghează ca intenţia ta bună să fie totdeauna însoțită de umilinţă. Pentru că, adeseori, intenţiile bune sunt însoțite de severitate în judecată, de o incapacitate, aproape totală, de a ceda şi de un anumit orgoliu personal, naţional sau de grup.

Nu te descuraja în fața greșelilor tale: reacţionează! – Sterilitatea nu este atât consecinţa greşelilor – mai ales dacă te căieşti –, cât a mândriei.

Dacă ai căzut, ridică-te cu mai multă speranţă… Doar amorul propriu nu înţelege că greşeala, când este corectată, ne ajută să ne cunoaștem mai bine și să ne umilim.

„Nu suntem buni de nimic”. – Afirmație pesimistă și falsă. – Dacă vrem, cu harul lui Dumnezeu – condiţie prealabilă și fundamentală –, putem să ajungem să fim de folos, ca un instrument bun, în multe lucrări.

M-au pus pe gânduri cuvintele dure, dar adevărate, ale unui om al lui Dumnezeu, la vederea îngâmfării unui oarecare: „Se îmbracă în însăși pielea diavolului: orgoliul!”

Şi în sufletul meu s-a născut, prin contrast, dorinţa sinceră de a mă îmbrăca în virtutea pe care a predicat-o Isus, «quia mitis sum et humilis corde» – sunt blând şi smerit cu inima –, și cea care a atras privirea Preasfintei Treimi asupra Mamei lui Isus şi Mamei noastre: umilinţa, a şti și a simți că nu suntem decât nimic.