RESPECT OMENESC

Când apărarea adevărului este în joc, cum să doreşti să nu-i displaci lui Dumnezeu şi, în același timp, să nu-i contrariezi pe cei din jur? Este un antagonism: ori una, ori alta. Sacrificiul trebuie să fie jertfă totală: trebuie să arzi totul, chiar şi „ce se va spune”, chiar şi ceea ce se cheamă buna reputaţie.

Acum este limpede, atât de limpede pentru mine că „sfânta neruşinare” îşi are rădăcini adânci în Evanghelie: îndeplineşte voinţa lui Dumnezeu… şi aminteşte-ţi de Isus cel defăimat, de Isus acoperit de scuipat şi pălmuit, de Isus târât în faţa tribunalelor oamenilor… şi de Isus care tace! O hotărâre: să îți pleci capul în faţa batjocurilor şi – știind umilinţele care cu siguranță vor veni – să continui însărcinarea divină pe care Dragostea Milostivă a Domnului Nostru ne-a încredinţat-o.

Ce rău îngrozitor putem pricinui dacă ne lăsăm copleșiți de frica şi de ruşinea de a arăta, în viaţa de zi cu zi, că suntem creştini!

Sunt oameni care par a simţi nevoia să se dezvinovăţească atunci când vorbesc despre Dumnezeu sau despre Apostolat. Poate pentru că nu au descoperit valoarea virtuţilor omeneşti şi în schimb au o prea mare deformaţie spirituală şi laşitate.

Este inutil să încerci să mulțumești pe toată lumea. Nemulţumiţi, oameni care protestează vor fi întotdeauna. Gândeşte-te la ce spune înţelepciunea populară: „Când le merge bine oilor, le merge rău lupilor”.

Nu te comporta ca acele persoane care se sperie în faţa unui inamic a cărui singură putere este „vocea agresivă”.

Tu înţelegi munca ce se face… şi ţi se pare bună… Dar eviţi să colaborezi: şi ce e mai rău, faci astfel încât ceilalţi să nu vadă sau să creadă că tu colaborezi.

– Ţi-e frică – mi-ai spus – să nu fii luat drept mai bun decât eşti! – Nu cumva, mai degrabă, ți-e teamă ca Dumnezeu şi oamenii să pretindă de la tine mai multă coerenţă?

Părea ferm hotărât… dar când să ia condeiul ca să rupă cu logodnica sa, nehotărârea a învins şi i-a oprit curajul; este foarte omenesc şi de înţeles, au comentat ceilalţi. După părerea unora, iubirile pământene nu sunt printre acele lucruri de care trebuie să te desprinzi pentru a-L urma pe deplin pe Isus Cristos, atunci când El o cere.

Sunt unii care se rătăcesc din slăbiciune – din cauza fragilităţii lutului din care suntem făcuţi –, dar rămân integri în ce priveşte doctrina.

Aceştia sunt tocmai cei care, ajutaţi de harul lui Dumnezeu, manifestă curajul şi umilinţa eroică de a-şi mărturisi rătăcirea şi a apăra – cu fermitate – adevărul.

Unii numesc imprudenţă şi îndrăzneală credinţa şi încrederea în Dumnezeu.

Spun unii: Este o nebunie să ai încredere în Dumnezeu! Dar nu este o nebunie şi mai mare să ai încredere în tine însuți sau în ceilalţi oameni?

Îmi scrii că te-ai dus, în sfârşit, la confesional şi că ai simţit umilinţa de a trebui să deschizi canalul de murdării al vieţii tale – așa spui – în faţa unui „om”.

– Când oare vei extirpa această stimă deşartă pe care o simţi pentru tine însuţi? Atunci, te vei duce la spovedanie bucuros de a te arăta aşa cum eşti, în faţa „unui om” care,fiind uns, este un alt Cristos – Cristos însuşi! – și îţi dă iertarea păcatelor, iertarea lui Dumnezeu.

Să avem curajul de a trăi, public şi constant, în conformitate cu sfânta noastră credinţă.

Nu putem să fim sectari, îmi spuneau ei cu seninătate, referindu-se la fermitatea doctrinei Bisericii.

Apoi, când i-am făcut să vadă că acela care deţine Adevărul nu este sectar, au înţeles că se înşelaseră.

Caraghioslâcul de a lua moda drept linie de conduită… pentru a te convinge este de ajuns să priveşti câteva portrete vechi.

Mă bucur că îţi plac procesiunile, toate manifestările exterioare ale Mamei noastre, Sfânta Biserică, pentru a-i da lui Dumnezeu veneraţia care i se cuvine… şi tu să intri în spiritul lor!

«Ego palam locutus sum mundo»: Am predicat public în fața oamenilor, îi spune Isus lui Caiafa, când se apropie momentul de a-şi da Viaţa pentru noi.

– Şi, totuşi, sunt creştini care se ruşinează să-și manifeste «palam» – public – veneraţia lor pentru Domnul Nostru.

Când apostolii s-au împrăștiat şi când poporul furibund își striga cât îl ţinea gura ura împotriva lui Isus Cristos, Sfânta Maria şi-a urmat îndeaproape Fiul pe străzile Ierusalimului. Urletele mulţimii nu o fac să dea înapoi şi continuă să-L însoțească pe Răscumpărător în timp ce toţi cei din cortegiu, în anonimat, arată o laşă îndrăzneală în a-L maltrata pe Cristos.

Invoc-o cu tărie: «Virgo fidelis!» – Fecioară credincioasă; şi implor-o ca noi, care ne numim prieteni ai lui Dumnezeu, să Îi fim alături cu adevărat şi în orice clipă.