BUCURIE

Nimeni nu este fericit pe pământ atâta vreme cât nu se hotărăşte a nu fi. Aşa este drumul: durere, în limbaj creştin, înseamnă Cruce; Voinţa lui Dumnezeu, Dragoste: fericire aici şi apoi în eternitate.

«Servite Domino in laetitia!» – Voi servi pe Dumnezeu cu bucurie! O bucurie care va fi consecinţa Credinţei mele, a Speranţei mele şi a Dragostei mele… O bucurie care trebuie să dăinuiască totdeauna: însuşi Apostolul ne asigură: «Dominus prope est!»… Domnul mă urmărește îndeaproape. Voi merge deci cu El cu toată siguranţa, deoarece Domnul este Tatăl meu… şi cu ajutorul Lui, voi îndeplini până la capăt Voinţa Lui, chiar dacă mă costă.

Un sfat pe care voit vi l-am repetat: fiţi veseli, întotdeauna veseli! – Să fie triști cei care nu se consideră fii ai lui Dumnezeu.

Mi-aș da viața pentru ca fraţii mei mai tineri să „umble cu uşurinţă”, după cum spuneţi. Este atâta bucurie în a trece prin tot felul de încercări!

Un om al credinței îmi scria: „când, de nevoie, ești izolat, se vede bine ajutorul dat de frații tăi. Întrucât acum trebuie să suport totul «singur», mă gândesc adesea că, dacă nu ar exista această «companie pe care ne-o ţinem de la distanță» – binecuvântata comuniune a Sfinţilor! – nu mi-aş putea păstra optimismul care mă copleşeşte”.

Nu uita că este câteodată necesar să ai în preajmă figuri surâzătoare.

„Sunteţi toţi atât de veseli! Nu ne aşteptam”, am auzit comentându-se.

Vine de departe acest zel diabolic al duşmanilor lui Cristos, care nu contenesc să murmure că aceia care s-au dăruit lui Dumnezeu sunt niște „triști”. Şi, din păcate, printre cei care vor să fie „buni”, unii le cântă în strună cu „virtuţile lor triste”.

– Îţi mulţumim, Doamne, că ai vrut să te bizui pe vieţile noastre pline de bucurie, pentru a şterge această falsă caricatură.

– Îţi cer, de asemenea, să nu uităm acest lucru.

Nimeni să nu citească pe chipul tău nici tristeţe, nici durere, când împrăştii în lume mireasma sacrificiului tău; copiii lui Dumnezeu trebuie să fie totdeauna semănători de pace şi de bucurie.

Bucuria unui bărbat al lui Dumnezeu, a unei femei a lui Dumnezeu trebuie să fie covârşitoare: senină, contagioasă, atrăgătoare… într-un cuvânt, ea trebuie să fie atât de supranaturală, atât de expansivă şi de firească, încât să antreneze şi pe alţii pe drumurile creştinismului.

„Mulţumit?” – Această întrebare m-a pus pe gânduri.

– Nu au fost încă inventate cuvintele pentru a exprima tot ceea ce simţi – în inimă şi în voinţă – atunci când te știi copil al lui Dumnezeu.

Crăciun. Tu îmi scrii: „de-a lungul acestei sfinte aşteptări a Mariei şi a lui Iosif, şi eu aştept Copilul, cu nerăbdare. Cât de fericit voi fi la Betleem! Presimt că voi fi cuprins de o bucurie fără margini. Şi cu El vreau să mă nasc, şi eu, din nou…”.

– De-ar fi adevărată această dorinţă a ta!

O hotărâre sinceră:să fim binevoitori și să facem calea uşoară pentru ceilalţi, căci viaţa aduce destulă amărăciune.

Ce minune a converti necredincioşi, a câştiga suflete!

– Ei, bine, este tot pe atât de plăcut în ochii lui Dumnezeu, şi chiar mai mult, a evita ca ele să se piardă.

Iată-le, din nou, vechile tale nebunii… Iar apoi, când îţi revii, bagi de seamă puţina ta bucurie: îţi lipseşte umilinţa.

S-ar spune că te încăpăţânezi în a nu cunoaşte cea dea doua parte din parabola Fiului risipitor şi că rămâi legat de biata plăcere pe care ţi-o procură ghinda pe care o mănânci. Orgoliul ţi-e rănit de fragilitatea ta, nu te hotărăşti să ceri iertare: nu iei în considerare că, dacă te umileşti, te aşteaptă primirea bucuroasă a lui Dumnezeu, tatăl tău, serbarea pentru întoarcerea ta şi pentru noul tău început.

Este adevărat: nu valorăm nimic, nu suntem nimic, nu putem nimic, nu avem nimic. Şi, în acelaşi timp, în mijlocul luptei cotidiene, obstacolele, tentaţiile nu lipsesc… Dar „bucuria” fraţilor tăi va împrăştia toate dificultăţile de îndată ce îi vei regăsi, vei vedea că ei se reazemă cu putere de El, «quia Tu es Deus fortitudo mea» – pentru că Tu eşti, Doamne, tăria noastră.

Se repetă aidoma scena cu invitaţii din parabolă. În cazul unora, teama, în cazul altora, treburile; în cazul celor mai mulţi… baliverne, scuze prosteşti.

Rezistă. Şi iată cum ajung: scârbiţi, complicaţi, abulici, plictisiţi, amărâţi. Atunci când este atât de uşor să primeşti invitaţia divină din fiece moment şi să trăieşti plin de bucurie, fericit.

Este foarte comod să spui „sunt inutil”, „fac – facem – totul pe dos”. – În afară de faptul că nu este adevărat, acest pesimism ascunde o mare lene… Sunt lucruri pe care le faci bine şi sunt lucruri pe care le faci prost. Primele să te umple de bucurie şi de speranţă; iar pe celelalte înfruntăle fără să te descurajezi, ca să le corectezi: şi atunci vor ieși bine.

„Tată, aşa cum m-ai sfătuit, râd de mizeriile mele – fără să uit totuşi că nu trebuie să mă complac în ele –, şi atunci mă simt mult mai vesel.

În schimb, când fac prostia de a mă întrista, am impresia că mă pierd”.

Mă întrebi dacă port o cruce. Şi ţi-am spus că da, că noi purtăm totdeauna o Cruce. – Dar o Cruce glorioasă, un sigiliu divin, garanţia autentică de a fi copiii lui Dumnezeu. De aceea, mergem totdeauna fericiți cu această Cruce.

Simţi mai multă bucurie. Dar este vorba de data aceasta de o bucurie nervoasă, puţin nerăbdătoare, amestecată cu senzaţia clară că în tine ceva se sfâşie ca un sacrificiu.

Ascultă-mă bine: aici, pe pământ, fericirea completă nu există. Prin urmare, acum, imediat, fără să spui o vorbă, fără a te victimiza, fă din tine o ofrandă către Dumnezeu, într-o dăruire totală şi absolută.

Treci prin zile de veselie, inima îți este copleşită de soare şi de culoare. Şi, curios, cauzele bucuriei tale sunt tocmai acelea care altădată te-au descurajat! Este veşnica poveste: totul depinde de punctul de vedere. – «Laetetur cor quaerentium Dominum!» – când îl cauţi pe Dumnezeu, inima este întotdeauna plinăde bucurie.

Ce diferență este între aceşti oameni fără credinţă, trişti şi nesiguri din cauza existenței lor goale, expuşi, ca niște giruete, la „fluctuaţiile” împrejurărilor, şi viaţa noastră de creştini, încrezătoare, veselă, fermă, densă, datorită cunoașterii și a certitudinii absolute a destinului nostru supranatural!

Nu eşti fericit pentru că răsucești totul în minte ca și cum ai fi mereu în centrul pământului: dacă te doare burta, dacă obosești, dacă ţi s-a spus una sau alta…

Ai încercat să te gândeşti la El şi, prin El,la ceilalţi?

«Miles» – soldat: astfel îl numeşte Apostolul pe creştin.

Ei bine, în această binecuvântată și creștină luptă, o luptă de dragoste şi de pace pentru fericirea tuturor sufletelor, se află, în rândurile lui Dumnezeu, soldaţi obosiţi, înfometaţi, sfârtecaţi de răni… dar fericiți; ei poartă în inima lor luminile strălucitoare ale victoriei.

„Părinte, îţi împărtăşesc hotărârea mea: să fiu totdeauna surâzător: să am surâsul în inimă, chiar dacă îmi este străpunsă”.

– Această hotărâre mi se pare foarte bună. Mă rog să o pui în practică.

În unele momente un început de descurajare te apasă, care omoară entuziasmul în tine; de-abia poţi să o învingi cu acte de speranţă.

– Nu e nimic: este o ocazie bună pentru a-i cere mai mult har lui Dumnezeu, și Înainte! Reînnoieşte bucuria de a lupta, chiar dacă pierzi o bătălie măruntă.

Nori grei s-au adunat – lipsă de dorinţă, pierderea entuziasmului. Au căzut averse de tristeţe; ai senzaţia că o mie de legături te ţin. Şi, pentru a pune capac la tot, ai avut tentaţii de descurajare, izvorâte dintr-o realitate mai mult sau mai puţin obiectivă: atâţia ani de luptă… şi eşti încă atât de în urmă, atât de departe.

Toate acestea sunt necesare şi Dumnezeu contează pe ele: pentru a atinge «gaudium cum pace» – bucuria şi pacea autentice –, trebuie să adăugăm convingerea filiaţiei noastre divine, care ne umple de optimism, recunoaşterea propriei noastre slăbiciuni.

Ai întinerit: observi într-adevăr că frecventarea lui Dumnezeu te-a readus în scurt timp în epoca simplă şi fericită a tinereţii tale şi chiar la siguranţa şi la bucuria – fără infantilism – a copilăriei spirituale… Te uiţi în jurul tău şi constaţi că acelaşi lucru li se întâmplă şi celorlalţi: anii s-au scurs de când l-au întâlnit pe Domnul Nostru şi, pe măsură ce se maturizează, în ei se întăresc o tinereţe şi o bucurie de neşters. Nu se cred tineri: sunt tineri şi veseli! Această realitate a vieţii interioare atrage, confirmă şi subjugă sufletele. Mulţumeşte în fiecare zi «Deum cui laetificat iuventutem» – lui Dumnezeu care umple de bucurie tinereţea ta.

Harul lui Dumnezeu nu îţi lipseşte, în consecinţă, dacă îi răspunzi, trebuie să fii sigur de tine.

Succesul nu depinde decât de tine: forţa ta şi buna ta dispoziţie – unite cu acest har – vor fi un motiv mai mult decât suficient pentru a-ţi da optimismul celui care este sigur de victorie.

Poate că ieri erai una dintre acele persoane dezamăgite în iluziile sale, decepţionate în ambiţiile lor omeneşti. Astăzi, de când El s-a amestecat în viaţa ta – îţi mulţumesc, Dumnezeul meu! – râzi şi cânţi şi aduci surâsul, Dragostea şi fericirea peste tot pe unde te duci.

Mulţi se simt nefericiți, tocmai pentru că au din toate prea mult. Creştinii, dacă se comportă ca adevăraţi copii ai lui Dumnezeu, vor avea de îndurat lipsa de confort, căldura, oboseala, frigul… Dar bucuria nu-i va părăsi niciodată, pentru că toate acestea – totul! – El este acela care le hotărăşte sau le îngăduie. El, care este izvorul adevăratei fericiri.

În fața tabloului oferit de oamenii fără credinţă, fără speranţă; în fața creierelor care se agită, aproape disperate, căutând un motiv pentru a fi în viață, tu ai găsit un ţel: El!

Şi această descoperire va introduce permanent în existenţa ta o bucurie nouă: ea te va transforma şi te va face să descoperi în fiecare zi o mulţime de lucruri frumoase, care ţi-au fost necunoscute până atunci şi care sunt semnul amplorii bucuriei pe care o oferă drumul foarte larg care te duce la Dumnezeu.

Fericirea ta pe pământ se identifică cu fidelitatea față de credinţă, de puritate și de drumul pe care Domnul l-a trasat pentru tine.

Mulţumeşte-i lui Dumnezeu pentru că ești fericit, plin de o bucurie profundă care nu știe să fie zgomotoasă.

Cu Dumnezeu, mă gândeam, fiecare zi îmi pare mai atrăgătoare.

Trăiesc „picătură cu picătură”, într-o zi găsesc un oarecare amănunt, magnific; în alta, descopăr o panoramă pe care nu o remarcasem înainte… Dacă va continua aşa, nu știu ce se va întâmpla cu timpul.

Apoi, am constatat că El mă asigura: în fiecare zi, bucuria ta va fi mai mare pentru că te vei cufunda din ce în ce mai adânc în această aventură divină, această foarte mare „încurcătură” în care te-am amestecat. Şi vei vedea că Eu nu te părăsesc.

Bucuria este consecinţa dăruirii de sine. Se confirmă cu fiecare apăsare a pompei.

Câtă bucurie imuabilă îți provoacă faptul că te-ai dăruit lui Dumnezeu! Și câtă înfrigurare, ce dorință ca toți să participe la bucuria ta!

Tot ce te preocupă acum încape într-un surâs, schiţat din dragoste pentru Dumnezeu.

Optimism? totdeauna: Chiar și atunci când lucrurile par să meargă prost; poate că acela este momentul să începi să cânţi Gloria, pentru că te-ai refugiat în El, şi de la El, nu poate să-ţi vină decât bine.

A spera nu înseamnă a începe să vezi lumina, ci a fi sigur, cu ochii închişi, că Domnul o are din plin şi trăieşte în această strălucire. El este lumina.

Datoria fiecărui creştin este să aducă pacea şi bucuria în diversele medii ale lumii, printr-o cruciadă de forţă şi de bucurie, care să miște chiar şi inimile veştejite şi putrezite şi să le ridice către El.

Dacă tai din rădăcină cea mai mică urmă de invidie şi dacă te bucuri sincer de succesele celorlalţi, nu vei pierde bucuria.

M-a abordat un prieten: „am auzit că eşti îndrăgostit” – Am fost foarte mirat şi singurul lucru care mi-a venit în minte a fost să-l întreb despre originea acestei ştiri.

Mi-a mărturisit că a citit în ochii mei, care străluceau de bucurie.

Ce bucurie în privirea veselă a lui Isus: aceeaşi care străluceşte în ochii Maicii sale, care nu își poate stăpâni bucuria – «Magnificat anima mea Dominum» – sufletul ei Îl glorifică pe Domnul, din momentul în care Îl poartă în ea şi alături de ea.

O, Mamă, fă ca bucuria noastră să fie ca a ta: bucuria de a fi cu El şi de a-L avea în noi.