GENEROZITATE

Sunt numeroşi creştinii convinşi că mântuirea se va realiza în toate mediile din lume şi că trebuie să existe nişte suflete – ei nu ştiu cine ar fi acelea – care vor contribui, alături de Cristos, la înfăptuirea acestei mântuiri. Dar ei consideră că va dura secole, multe secole: ar dura o eternitate, dacă s-ar petrece într-un ritm pe măsura dăruirii lor.

Așa credeai și tu, până când ai fost „trezit”.

Dăruirea de sine este primul pas pe calea sacrificiului, a bucuriei, a dragostei, a unirii cu Dumnezeu. – Și astfel, întreaga viaţă se umple de o binecuvântată nebunie care descoperă fericirea acolo unde logica omenească nu vede decât negare, suferinţă, durere.

„Rugaţi-vă pentru mine – spuneai tu –, ca să fiu generos, să progresez, să ajung să mă transform astfel încât să pot deveni într-o zi bun de ceva”.

Bine. – Dar care sunt mijloacele pe care le pui tu la dispoziție pentru ca aceste hotărâri să fie eficiente?

Adesea te întrebi de ce unele suflete care au avut fericirea să-L cunoască pe Cristos cel adevărat încă din copilărie ezită atât de mult să răspundă cu ceea ce au mai de preţ: viaţa lor, familia lor, idealurile lor.

Ascultă: tu, tocmai pentru că ai primit totul „dintr-o dată”, eşti obligat să te arăţi recunoscător Domnului Nostru; aşa cum ar face un orb care şi-a recăpătat brusc vederea, când ceilalți nici nu se gândesc că trebuie să spună „mulţumesc” pentru că văd.

Dar aceasta nu este de ajuns. Tu trebuie, zi după zi, să-i ajuţi pe cei din jurul tău să-şi arate recunoştinţa pentru faptul că sunt copiii lui Dumnezeu. Altfel, nu-mi spune că eşti recunoscător.

Meditează cu luare aminte la aceasta: ceea ce mi se cere este atât de puțin în comparație cu ceea ce mi se dă.

Pentru că se pare că nu reușești să pornești pe acest drum, gândește-te la ce mi-a scris unul dintre frații tăi: „e nevoie de un efort, dar odată «hotărârea» luată, ce suspin de fericire când pășești ferm pe cale!”

Aceste zile – îmi spuneai tu – au fost cele mai fericite din viața mea. Şi ţi-am răspuns, fără ezitare: pentru că ai „trăit” cu ceva mai multă dăruire decât de obicei.

Chemarea Domnului – vocaţia – se prezintă întotdeauna astfel: „Dacă cineva vrea să mă urmeze, să se renege pe el însuşi, să-şi ia Crucea şi să vină după mine”.

Da, vocaţia cere renunţare, sacrificiu. Dar cât de dulce devine acest sacrificiu – «gaudium cum pace», bucurie și pace –, dacă această renunţare este totală!

Când i s-a propus să se angajeze personal, reacţia lui a fost următoarea: „în acest caz, aş putea face asta… ar trebui să fac cealaltă…”.

– I s-a răspuns: „Aici nu se tocmim cu Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu, invitaţia Domnului, este ori, ori, aşa cum e. Trebuie să te hotărăşti – înainte! – fără nicio rezervă şi cu mult curaj sau să pleci. «Qui non est mecum…» – cel care nu este cu mine este împotriva mea”.

De la lipsa de generozitate la lipsa de entuziasm nu este decât un pas.

Pentru ca să nu-l imiţi, extrag pentru tine dintr-o scrisoare acest exemplu de laşitate: „vă sunt, desigur, foarte recunoscător pentru că ați binevoit să vă amintiţi de mine, căci am nevoie de multă rugăciune. Dar v-aş fi tot atât de recunoscător dacă atunci când veţi implora pe Domnul să facă din mine un «apostol» nu veți stărui prea mult în a-i cere să pretindă de la mine să-i dăruiesc libertatea mea”.

Cineva pe care îl cunoşti, foarte inteligent, un bun cetăţean şi un om cinstit, spunea: „să îndeplineşti legea, dar cu măsură, fără să depăşeşti limitele, cu moderaţie”.

Şi adăuga: „să păcătuieşti?, nu, dar nici să te dăruieşti”.

Îţi provoacă într-adevăr milă aceşti oameni meschini, calculaţi, incapabili să se sacrifice, să se devoteze unui ideal nobil.

Trebuie să ţi se ceară mai mult; pentru că poţi da mai mult şi pentru că trebuie să dai mai mult. Gândeşte-te.

„E foarte greu”, protestezi tu, descurajat.

Ascultă, dacă lupţi, cu harul lui Dumnezeu este de ajuns: vei face abstracţie de interesele tale personale, vei servi pe ceilalţi pentru Dumnezeu şi vei ajuta Biserica acolo unde se dă astăzi bătălia: pe stradă, la uzină, în atelier, la universitate, la serviciu, în mediul tău, printre ai tăi.

Mi-ai scris: „în fond este totdeauna aceeaşi poveste: o mare lipsă de generozitate. Ce păcat şi ce ruşine să descoperi calea şi să laşi câţiva nori mici de praf, inevitabili, să ascundă capătul!”

Nu te supăra dacă îţi spun că eşti singurul vinovat: luptă cu îndrăzneală împotriva ta. Ai mijloace mai mult decât suficiente.

Când egoismul tău te îndepărtează de la grija comună pentru bunăstarea – în sănătate şi în sfinţenie – a tuturor oamenilor, când devii calculat şi când nevoile materiale şi morale ale aproapelui nu te ating, mă văd obligat să-ţi spun în față ceva foarte dur, pentru a te face să reacţionezi: dacă nu simţi fericita fraternitate cu fraţii tăi, oamenii, şitrăieşti la marginea familiei creştine, nu eşti decât un biet copil de pripas.

Punctul culminant? Pentru un suflet care s-a dăruit, totul devine o culme de atins: în fiecare zi el descoperă noi obiective, pentru că nu ştie şi nici nu vrea să pună limite Dragostei pentru Dumnezeu.

Cu cât vei fi mai generos față de Dumnezeu, cu atât vei fi mai fericit.

Vine adesea tentaţia de a-ți păstra puţin timp pentru tine…

Învaţă o dată pentru totdeauna să rectifici o asemenea meschinărie: corectează imediat!

Erai pentru „totul sau nimic”. Şi cum nu puteai nimic… Ce păcat! Începe să lupți cu umilință, pentru a aprinde dăruirea ta atât de meschină până când o vei face „total” eficientă.

Noi, cei care ne-am dăruit lui Dumnezeu, nu am pierdut nimic.

Aş vrea să le strig multora, femei și bărbați: a vă da copiii pentru slujirea lui Dumnezeu nu este un sacrificiu, este o onoare şi o bucurie.

Momentul grelei încercări a sosit pentru el şi a venit să te caute profund îndurerat.

– Îţi aminteşti? Pentru el, prietenul care-ţi dădea sfaturi „prudente”, felul tău de a acţiona nu era decât utopie, fructul unei deformări a ideilor, a unei captări a voinței şi… alte asemenea „subtilităţi”.

– „Această dăruire de sine către Dumnezeu – îşi dădea el importanţă – este o exacerbare anormală a sentimentului religios”. Şi urmând biata lui logică, îşi închipuia că între familia ta şi tine s-a strecurat un străin: Cristos.

Acum a înţeles ceea ce îi repetai atât de des: Cristos nu desparte niciodată sufletele.

O datorie urgentă: să mişti conştiinţa credincioşilor şi a necredincioşilor – să mobilizezi oamenii de bunăcredință – pentru ca să coopereze şi să furnizeze instrumentele materiale necesare muncii cu sufletele.

El face paradă de mult entuziasm şi înţelegere. Dar când vede că este vorba despre „el”, că „el” este cel care trebuie să contribuie cu adevărat, se retrage laș.

Îmi aminteşte de cei care, în clipe de mare pericol, strigau plini de o falsă vitejie: la luptă! la luptă! Dar nu voiau să dea bani, nici să se înroleze pentru a-şi apăra patria.

Ce durere este să constaţi cum înţeleg unii să facă milostenia: câţiva bănuţi sau câteva zdrenţe. S-ar spune că nu au citit Evanghelia.

Mergi drept la ţintă: ajută oamenii să se formeze cu suficientă credinţă şi tărie pentru ca generoşi, din timpul vieţii, să se desprindă de cele trebuincioase.

– Molaticilor explică-le că este prea puţin nobil, prea puţin elegant, chiar din punct de vedere pur omenesc, să aştepte sfârşitul, adică momentul din care, prin forţa lucrurilor, nu mai pot lua nimic cu ei.

„Cine împrumută, nu recuperează; dacă recuperează, nu recuperează totul; dacă recuperează totul, nu aşa cum a fost; şi dacă recuperează totul aşa cum a fost, devine duşman de moarte”.

Atunci?... Dă! Fără calcule şi totdeauna pentru Dumnezeu. Astfel, şi pe plan omenesc, vei trăi mai aproape de oameni şi îi vei ajuta ca să fie mai puţini ingraţi.

Am văzut înroşindu-se obrazul acelui om simplu şi mi s-a părut că lacrimi îi înceţoşau ochii: el aducea cu generozitate sprijinul său operelor de binefacere, cu banii câştigaţi cinstit; or, iată că a aflat că „oamenii buni” judecau că acţiunile lui nu erau drepte.

Cu naivitatea neofitului în luptele sale cu Dumnezeu murmura: „Ei văd că mă sacrific… şi acum ei mă sacrifică pe mine!”

– I-am vorbit încet: a sărutat Crucifixul meu şi indignarea lui, foarte naturală, s-a transformat în pace şi bucurie.

Nu simţi o dorinţă nebună de a te dărui mai total, mai „irevocabil”?

Ce ridicolă este atitudinea bieţilor oameni ce suntem, când refuzăm, o dată şi încă odată, lucruri mărunte Domnului Nostru! Timpul trece, lucrurile apar treptat la adevărata lor dimensiune… şi atunci iau naştere ruşinea şi durerea.

«Aure audietis, et non intelligetis; et videntes videbitis, et non perspicietis». Cât sunt de limpezi aceste vorbe ale Duhului Sfânt: ei aud cu propriile lor urechi şi nu înţeleg; văd cu ochii lor şi nu observă.

De ce te îngrijorezi dacă unii, deşi „văd” apostolatul tău şi îi știu măreţia, nu se dăruiesc? Roagă-te în linişte şi perseverează pe drumul tău: dacă aceia nu se hotărăsc, vor veni alţii.

De când i-ai spus „da”, timpul a schimbat culoarea orizontului – în fiecare zi mai frumoasă –, făcându-l mai strălucitor și mai luminos. Dar trebuie să continui să spui „da”.

Sfânta Fecioară Maria, Învățătoarea dăruirii de sine fără limite. – Îţi aminteşti? Lăudând-o pe Ea, Isus a spus: „acela care face voia Tatălui meu, acela – aceea – este Mama mea…”.

Roag-o pe această bună Mamă ca în sufletul tău să se întărească – cu forţa dragostei şi a eliberării – răspunsul ei de o generozitate exemplară: «ecce ancilla Domini!» – Iată slujitoarea Domnului.