UMILINŢĂ

„Rugăciunea” este umilinţa omului care recunoaşte profunda lui mizerie şi măreţia lui Dumnezeu, Căruia I se adresează şi pe care Îl adoră, aşteptând totul de la El şi nimic de la sine însuşi.

„Credinţa” este umilinţa raţiunii, care renunţă la propriul său criteriu şi care se prosternează în faţa judecăţilor şi a autorităţii Bisericii.

„Ascultarea” este umilinţa voinţei, care se supune voinţei celuilalt, pentru Dumnezeu.

„Castitatea” este umilinţa cărnii, care se supune spiritului.

„Mortificarea” exterioară este umilinţa simţurilor.

„Căinţa” este umilinţa tuturor pasiunilor, jertfite Domnului.

– Umilinţa este adevărul pe drumul luptei ascetice.

Ce lucru mare este să ştii că nu eşti nimic în faţa lui Dumnezeu, pentru că aşa este.

„Învățați de la mine, care sunt blând şi umil cu inima…”. Umilința lui Isus!… Ce lecţie pentru tine, care eşti un biet instrument de lut!: El – întotdeauna milostiv –te-a ridicat, făcând să strălucească în josnicia ta, înălțată gratuit, luminile soarelui harului. Şi tu, de câte ori ai deghizat mândria ta sub aparenţele demnităţii, ale dreptăţii…! Şi câte ocazii de a învăţa de la Învăţător nu ai irosit, pentru că nu ai ştiut să le ridici pe planul spiritual!

Aceste întristări, pentru că vezi sau pentru că ţi se descoperă defectele, nu au niciun motiv…

– Cere adevărata umilinţă.

Lasă-mă să-ţi amintesc, printre altele, câteva semne evidente ale lipsei de umilinţă:

– a crede că faptele sau spusele tale sunt mai bune decât faptele sau spusele celorlalți;

– a voi să ai întotdeauna câştig de cauză;

– a contesta fără să ai dreptate sau – când ai – a insista cu încăpăţânare şi într-un fel dezagreabil;

– a-ţi spune părerea fără a fi întrebat şi fără ca aceasta să fie cerută de milă;

– a dispreţui punctul de vedere al celorlalţi;

– a nu considera că darurile şi calităţile tale îţi sunt împrumutate;

– a nu recunoaşte că eşti nedemn de orice onoare sau stimă, inclusiv de pământul pe care calci sau de lucrurile pe care le stăpâneşti;

– a te cita ca exemplu în conversaţii;

– a vorbi de rău despre tine, pentru a-i face ceilalţi să-şi formeze o părere bună despre tine sau să te contrazică;

– a te scuza când eşti certat;

– a-i ascunde Directorului tău câteva greşeli umilitoare, pentru ca să nu-şi schimbe părerea bună pe care o are despre tine;

– a asculta cu plăcere pe cel care te laudă sau a te bucura că s-a vorbit de bine despre tine;

– a te supăra că alţii sunt mai stimaţi decât tine;

– a refuza să îndeplineşti unele obligaţii inferioare;

– a căuta să te singularizezi sau a dori acest lucru;

– a strecura în conversaţii cuvinte de laudă la adresa ta sau din care să se întrevadă integritatea ta, inteligenţa ta sau iscusinţa ta, reputaţia ta profesională…

– a-ţi fi ruşine pentru că nu posezi anumite bunuri…

A fi umil nu înseamnă a simţi nelinişte sau teamă.

Să fugim de această falsă smerenie care se numește comoditate.

Petru i-a spus: Tu, Doamne, să-mi speli mie picioarele? Isus a răspuns: ceea ce fac eu, acum nu înţelegi; vei înţelege mai târziu. Petru insistă: niciodată nu-mi vei spăla picioarele. Isus i-a răspuns: dacă nu ţi le spăl, nu vei avea parte din ceea ce am eu. Simon Petru se predă: Doamne, atunci spală-mi nu numai picioarele, dar şi mâinile şi capul.

În fața chemării de dăruire totală, completă, fără ezitări, noi opunem adesea o falsă modestie, ca aceea a lui Petru… Ah, de am avea şi noi inima Apostolului! Petru nu îngăduie nimănui să-L iubească pe Isus mai mult decât el. Această iubire îl face să reacţioneze astfel: iată-mă, spală-mi mâinile, capul, picioarele; purifică-mă în întregime, căci vreau să mă predau Ţie, fără rezervă.

Pentru tine, transcriu dintr-o scrisoare: „umilinţa evanghelică mă încântă. Dar mă şi revoltă spiritul de turmă și inconștiența unor creştini, care discreditează astfel Biserica. La aceştia trebuie să se fi gândit acel scriitor ateu care a spus că morala creştină este o morală de sclavi…”. În realitate, noi suntem nişte servitori: servitori ridicaţi la rangul de fii ai lui Dumnezeu, care nu vor să se comporte ca nişte sclavi ai pasiunilor lor.

Convingerea că eşti plămădit dintr-un aluat „prost” – dacă te cunoști – îți va da reacţia supranaturală, care va face ca bucuria şi pacea să se înrădăcineze din ce în ce mai adânc în sufletul tău, în fața umilinței, a disprețului, a calomniei…

După acel „fiat” (Doamne, ce vei voi) raţionamentul tău în aceste cazuri va trebuie să fie „este tot ce a spus? Se vede că nu mă cunoaşte, căci altfel, nu s-ar fi mărginit numai la atât”.

Convins că meriţi un tratament mai prost, vei simţi recunoştinţă către acea persoană şi te vei bucura de ceea ce pe altul l-ar face să sufere.

Cu cât statuia este ridicată mai sus, cu atât mai dur şi mai periculos va fi şocul căderii sale.

Recurge la direcţia spirituală întotdeauna cu mai multă umilinţă. Şi fii punctual, ceea ce este de asemenea umilinţă.

Gândeşte-te că tu – nu te înșeli, pentru că acolo îţi vorbeşte Dumnezeu – ești ca un copil mic, sincer, care este învăţat încetul cu încetul să vorbească, să citească, să cunoască florile şi păsările, să trăiască bucuriile şi durerile, să fie atent la pământul pe care pășește.

„Încă sunt o biată făptură”, îmi spui tu. Dar înainte, când constatai acest lucru, te simțeai foarte rău. Acum, fără să te fi obişnuit și fără să cedezi, ai învățat să surâzi şi să reîncepi să lupţi cu o bucurie crescândă.

Dacă ai bun simţ, dacă eşti umil, desigur că ai observat că nu încetezi niciodată să înveţi… Tot la fel este şi în viaţă; chiar și cei mai mari savanţi mai au ceva de învăţat până la sfârşitul vieţii lor; dacă nu, încetează de a mai fi savanţi.

Bunule Isus, dacă este să fiu apostol, trebuie să mă faci foarte umil.

Soarele învăluie cu lumină tot ce atinge: Doamne, umple-mă de claritatea ta, fă-mă părtaș la divinitatea ta: ca eu să mă identific cu Voinţa Ta demnă de adorație, pentru a mă transforma în instrumentul pe care îl doreşti… Dă-mi nebunia Ta de umilinţă: aceea care Te-a condus să Te naşti în sărăcie, să faci o muncă fără strălucire, să mori în infamie, ţintuit în cuie pe o bucată de lemn, să Te anihilezi în Tabernacol.

– Să mă cunosc: să mă cunosc şi să Te cunosc. Astfel niciodată nu voi pierde din vedere nimicnicia mea.

Numai proştii sunt încăpăţânaţi: cei foarte proşti, foarte încăpăţânaţi.

Nu uita că în chestiunile omeneşti şi ceilalţi pot avea dreptate: văd aceeaşi problemă ca şi tine, dar dintrun punct de vedere diferit, sub o altă lumină, cu o altă umbră, cu un alt contur.

– Numai în materie de credinţă şi de morală există un criteriu indiscutabil: acela al Mamei noastre Biserica.

Ce bine este să ştii să te corectezi!… Şi cât de puţini sunt cei care învață această ştiinţă!

Decât să nu fii milos, mai bine cedează: în măsura posibilului, evită confruntarea… Să ai umilinţa ierbii, care se lasă strivită fără să o intereseze ce picior o calcă.

La convertire se urcă prin umilinţă, pe căi pe care te înjoseşti.

Tu îmi spuneai: „Trebuie să fie decapitat 'eul'…”. – Dar cât de greu este, nui aşa?

Adesea trebuie să te constrângi, pentru a te umili şi pentru a-I spune cu onestitate Domnului: «serviam!» – Te voi sluji.

«Memento, homo, quia pulvis es…» – Adu-ţi aminte, omule, că eşti ţărână… Dacă eşti ţărână, de ce ar trebui să te supere că eşti călcat în picioare?

Pe cărarea umilinţei se ajunge peste tot… dar mai ales la Cer.

O cale sigură de umilinţă este să meditezi cum, deşi lipsiți de talent, de renume şi de avere, putem fi instrumente eficiente, dacă mergem la Duhul Sfânt, pentru ca să ne dea darurile sale.

Cu toate că au fost învăţaţi de Isus timp de trei ani, Apostolii au fugit, înspăimântaţi în faţa duşmanilor lui Cristos. Totuşi, după Rusalii, s-au lăsat biciuiţi şi încarcerați şi au sfârşit prin a-şi da viaţa, ca mărturie a credinţei lor.

Este adevărat că nimeni nu poate fi sigur de propria sa perseverenţă… Dar această nesiguranţă este un motiv în plus de umilinţă și o probă evidentă a libertăţii noastre.

Cu toate că eşti atât de puţin lucru, Dumnezeu s-a servit de tine. Şi continuă să se servească, pentru lucrări roditoare pentru gloria Sa.

– Dar nu îți da aere pentru asta. Gândeşte-te: ce ar spune despre el instrumentul de oţel sau de fier, pe care îl foloseşte artistul pentru a face bijuterii din aur și din pietre prețioase?

Ce valorează mai mult: un kilogram de aur sau un kilogram de aramă?... Şi, totuşi, de multe ori arama este mai folositoare și mai bună decât aurul.

Vocația ta – chemarea lui Dumnezeu – constă din a îndruma, a călăuzi, a servi, a conduce. Dacă tu, în virtutea unei umilințe false sau prost înțelese, te izolezi, te închizi în colţul tău, îți încalci datoria de a fi instrument divin.

Când Domnul se serveşte de tine pentru a răspândi harul său în suflete, aminteşte-ţi că nu eşti decât ambalajul darului: o hârtie care se rupe şi se aruncă.

«Quia respexit humilitatem ancillae suae» – pentru că a văzut umilinţa servitoarei sale…

– În fiecare zi mă conving tot mai mult că umilinţa autentică este fundamentul supranatural al tuturor virtuţilor. Vorbeşte-i Doamnei Noastre, pentru ca Ea să ne instruiască să mergem pe acest drum.